Laudatio

Poeţii au soarta lor, ca şi cărţile. Iar înainte de a avea o soartă – o soartă vizibilă şi inteligibilă în lumea sublunară –, poeţii, ca şi cărţile au o istorie, o devenire, o carieră. Şi ecourile stîrnite, premiiile primite – sau neprimite – de fiecare dată se înscriu într-o istorie. Alegerea noastră, aici, la Botoşani, sub egida şi pavăza lui Eminescu, are, la rîndul ei, o istorie: una mai amplă, care se întinde peste mai mult de două decenii, şi alta, mică, redusă la distribuirea voturilor şi înclinarea balanţei spre laureatul din fiecare an. De această dată, sorţii au căzut asupra lui Gabriel Chifu, poet reputat, dar încă neintrat printre acei foarte puţini a căror alegere n-ar surprinde pe nimeni. În cele ce urmează, mă voi strădui – ca de fiecare dată – să justific alegerea juriului. Cum ştim, cum ştiţi, Gabriel Chifu este poet şi romancier, dar este şi vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, instituţia care girează din punct de vedere profesional Premiul Naţional de poezie. Faptul acesta nu cred că joacă neapărat în favoarea lui. Poziţia social-comunitară importantă l-a impus atenţiei, unei atenţii mai largi decît aceea a criticilor literari (care l-au apreciat, oricum, încă de la începuturile sale), […]