Scriitorul Amos Oz, care locuiește într-un orășel numit Arad din deșertul israelit, la 25 de kilometri de Marea Moartă, propus de cîteva ori la Premiul Nobel, este autorul unei literaturi extraordinare, care în egală măsură emoționează, educă și provoacă imaginația cititorului, dovedind o profundă și rară înțelegere a lumii în care trăim, a vieții în evoluția ei complicată, încărcată de trecut, a firii umane în toate nuanțele și tușele ei pronunțate.
Amos Oz este și un intelectual implicat, care a înțeles, din propria experiență de viață, că fiecare individ ia parte, vrea sau nu vrea, la bătăliile sociale, politice și religioase ale timpului său. Și a înțeles foarte repede, încă din copilărie, că unul dintre marile pericole este fanatismul. Avînd umor și autoironie, autorul spune despre sine: „Faptul că am crescut în Ierusalim m-a făcut expert în fanatismul comparat“. Familia sa provenea din Rusia, dar a plecat în Lituania, apoi în Polonia, fiind nevoită să părăsească Europa în teribilii ani ’20-’30 ai secolului trecut. Destinul potrivinic și prostia politică a oamenilor, căutarea și identificarea „țapului ispășitor“ în etape diferite ale istoriei s-au transformat într-o constantă nefericită, pe care autorul o privește cu aceeași ironie amară: „Cînd tata era copil, în Polonia, străzile din Europa erau pline de graffiti: «Evreilor, cărați-vă în Palestina!», sau chiar mai rău: «Jidani împuțiți, cărați-vă în Palestina!». Cînd tata a mers din nou în Europa, după cincizeci de ani, zidurile erau acoperite de noi graffiti: «Evreilor, cărați-vă din Palestina!»“.
Relația cu Europa este un raport complicat, moștenit de la generațiile anterioare, care au iubit și apoi s-au simțit trădate de bătrînul continent: „Am crescut pe un fond de ambivalență, ambiguitate, emoții amestecate, relații de iubire-ură și iubire neîmpărtășită“. S‑a născut și a crescut în Israelul anilor ’40, un oraș cu neamuri și religii diferite, cosmopolit, cu cartiere evreiești, arăbești, armenești, nemțești, cu „o colonie americană și una grecească“, în care copiii din cartierul lui Amos Oz strigau „British, go home!“ – primele cuvinte pe care, mărturisește autorul, le-a învățat în engleză. Citînd din propriul roman Pantera din subterană, autorul evocă figura copilului care, împrietenindu-se cu un sergent din Armata britanică, este numit de amicii din gașcă „trădător mîrșav“, cuvinte scrise pe peretele casei.
Așadar, foarte devreme, scriitorul înțelege relativismul, importanța uriașă a posibilității de a relaționa individual cu ceilalți pentru a putea descoperi că femeile, arabii și englezii „nu au coarne și copite despicate“, că există mereu o ambivalență a lucrurilor, că este esențială capacitatea de a se lepăda de gîndirea de tipul „laie ori bălaie“.
Vorbind despre fanatism în eseurile sale, Amos Oz observă că această maladie este foarte veche, fiind înrădăcinată în firea omului, este mult mai veche decît islamul. De altfel, conflictele majore care angrenează fanatici în toate taberele nu au doar cauze economice, sau religioase, sau de mentalitate, consideră prozatorul israelit. Cauza profundă constă în această „genă malignă“ omniprezentă, a cărei esență rezidă în „dorința de a-i sili pe ceilalți să se schimbe“, ferm convins că „dreptatea“ nu poate fi decît de o singură parte. Ce altceva este astăzi fenomenul radicalizării tinerilor, inclusiv a celor născuți în Occident?
Lupta cu fanaticii este „o luptă între cei care cred că dreptatea – indiferent ce înțeleg ei prin asta – este mai importantă decît viața, și aceia dintre noi care credem că viața este mai presus de multe alte valori, convingeri sau credințe“. Important este deci să alegem de fiecare dată viața. Însă fanatismul nu poate fi, din nefericire, eradicat, el poate fi doar „ținut în frîu“ prin cîteva soluții aparent firave, dar care au un efect sigur și de durată. Prima soluție pe care o propune Amos Oz este pragmatismul: acțiunea pe care fiecare individ o face în societate pentru toleranță și înțelegere, acțiunea pe care guvernul trebuie să o facă pentru stingerea războiului, cum ar fi soluția bistatală pentru conflictul israeliano-palestinian, situat „între dreptate și dreptate“. Uneori, observă eseistul, nu mai putem spune așa de tranșant care sînt „băieții răi“ și care sînt „băieții buni“, și atunci este nevoie de pragmatism și de compromis, chiar dacă dureros – „pentru mine, cuvîntul compromis înseamnă viață“, precizează autorul, nu are o conotație negativă pe care idealiștii o pot lega de oportunism, eventual. Crearea legăturilor directe între oameni și acțiunea socială sînt esențiale în depășirea barierelor și în diminuarea riscurilor fanatismelor. Susține, pe jumătate ironic, „Ordinul Linguriței“, asocierea celor care contribuie, chiar și cu un aport infim, la stingerea catastrofelor sociale sau de orice alt fel din lumea în care trăim: „Cred că, atunci cînd asistați la o catastrofă – o explozie, să zicem –, există doar trei opțiuni principale. Prima: să o luați la goană cît vă țin picioarele, iar cei care nu pot fugi n-au decît să ardă. A doua: să-i trimiteți o scrisoare foarte indignată editorului ziarului dumneavoastră, cerînd ca vinovații să fie dați afară din serviciu. Sau să organizați o manifestație. A treia: să aduceți o găleată cu apă și să o aruncați peste foc, și dacă nu aveți găleată să aduceți un pahar, și dacă nu aveți pahar să aduceți o linguriță – tot omul are o linguriță“. Această filozofie de viață care implică nimic altceva decît civismul, bunul-simț și minima empatie față de de semeni poate fi, pe termen lung, o reală atitudine care stopează radicalismul în multiplele lui forme.
O altă soluție, și mai fragilă, prin care putem ține sub control flagelul fanatismului, este literatura. Fiindcă ea hrănește imaginația, iar fanaticii sînt indivizi cărora le lipsește în primul rînd imaginația, consideră Amos Oz. Le lipsește capacitatea de a concepe, de a vizualiza cu adevărat efectele faptelor și, mai cu seamă, le este aproape imposibil de a experimenta perspectiva celuilalt, de a se pune într-un joc de rol, de a empatiza, de a trăi experiențe diferite de aceea în care crede / de aceea pe care o crede îndreptățită, de a locui temporar „lumi posibile“. Exemplele lui Amos Oz: „Shakespeare poate ajuta mult. La el, orice manifestare de extremism, orice cruciadă orbească, orice formă de fanatism sfîrșește fie în tragedie, fie în comedie. Kafka ne arată că există întuneric și mister și batjocură chiar și atunci cînd credem că n-am făcut nimic rău“. Și literatura lui Amos Oz ajută, am putea adăuga, și unele cărți din literatura română.
Umorul și autoironia, ambele însemnînd detașare, sînt de asemenea leacuri împotriva radicalismelor de tot felul: „Capacitatea de a rîde de noi înșine este un leac parțial; capacitatea de a ne vedea așa cum ne văd alții este alt leac“.
În aceste eseuri, autorul povestește și cum a devenit scriitor: „Am devenit scriitor din cauza sărăciei, insingurării și înghețatei“. Ca să nu-l lase singur acasă, părinții îl luau cu ei, promițîndu-i o înghețată, iar el, așteptîndu-i să-și termine convorbirile, întîlnirile, observa trecătorii, cuplurile așezate la un ceai, inventa povești, situații, comportamente, gînduri pentru adulții din jur, născocea istorii. Se punea în diferite ipostaze, imagina roluri și scenete. Și a mai devenit scriitor pentru că s-a născut „într-o familie de refugiați cu inimile zdrobite“.
Eseurile meditative, convingătoare, pline de umor și de emoție, provenind dintr-o îndelungată cercetare a naturii umane, atît de ancorate în contemporaneitate, sînt realmente o delectare intelectuală.