Smaranda Bratu Elian, doctor în filologie al Facultăţii de Limbi Romanice a Universităţii din Bucureşti, a predat literatură şi civilizaţie italiană la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a aceleiași universități, ţinînd cursuri la mai multe secţii ale facultăţii şi la masterat. Acum, este coordonator de doctorate. Din 1991, este director la Centrul de Limbi Străine FIDES.
Preocupările sale ştiinţifice, legate mai ales de literatura italiană, s-au concretizat în numeroase articole publicate în ţară şi în străinătate, în frecvente participări la colocvii naţionale şi internaţionale şi în mai multe volume de studii, dedicate cu precădere operei marelui romantic Giacomo Leopardi, iar, dintre cei mai recenți, lui Leonardo Sciascia. Pentru activitatea sa de italienist, traducător, editor şi pentru contribuţia sa la răspîndirea culturii italiene în România, a primit o serie de premii şi distincţii în ţară şi în Italia, iar, din anul 2004, deţine titlul de „Commendatore della Repubblica Italiana al Merito Culturale“ conferit de preşedintele Italiei.
Din anul 2005, coordonează, alături de profesorul Nuccio Ordine de la Universitatea din Cosenza, colecţia bilingvă de clasici italieni „Biblioteca italiană“ a Editurii Humanitas, colecţie unică în România şi una dintre puţinele de acest fel din Europa. Însumînd deja 30 de apariții, seria a fost distinsă, în 2008, cu „Premiul Naţional pentru Traducere“ al Ministerului Culturii italian. Pentru această colecţie, Smaranda Bratu Elian nu doar a tradus sau îngrijit mai multe volume, dar a şi format un grup de traducători tineri şi a lucrat, pentru aparatul critic, împreună cu renumiţi specialişti italieni. Recent, în cadrul „Serilor italiene“ (proiect prin care studenţii italienişti din Bucureşti îl organizează periodic, în colaborare cu editura şi librăriile Humanitas, seri de dezbateri culturale pornind de la valoroase opere din cultura italiană publicate recent în română), a fost prezentată cea mai nouă apariție din „Biblioteca italiană“, Mici opere morale de Giacomo Leopardi, în traducerea realizată de Oana Boșca-Mălin. Pentru că Smaranda Bratu Elian a publicat numeroase studii consacrate lui Leopardi, am folosit prilejul lansării ediției românești pentru a-i adresa cîteva întrebări.
Smaranda Bratu Elian, i‑ați consacrat o mare parte din activitatea dumneavoastră de cercetare lui Giacomo Leopardi, i-ați dedicat studii, traduceri, îngrijiri de volume, colocvii, iar timp de mai bine de două decenii le-ați insuflat studenților dumneavoastră dragostea pentru marele romantic italian la cursurile de literatură italiană. Aș începe chiar de la „marele romantic“: în dezbaterile culturale ale vremii sale, Leopardi se poziționează împotriva Romantismului; acum el este perceput ca fiind cel mai mare reprezentant al Romantismului italian. Cum să înțelegem acest paradox?
Pentru a înțelege paradoxul, trebuie amintite, pe de o parte, specificul Romantismului italian, pe de altă parte, formația culturală a lui Leopardi. Romantismul, să nu uităm, are mai multe chipuri: unul care aspiră să exprime infinitul, dar e conștient de eșecul implicit în această aspirație, care preface nostalgia în ironie, care întruchipează aventura transcendentală a conștiinței moderne sfîșiate și separate de totalitate; același care contopește sentimentul cu reflecția, care poartă cu sine conștiința misterului ce ne înconjoară și a propriei nefericiri, conștiință care îl deosebește pe om de animal și induce melancolie, plictis, disperare. Este romantismul celor doi poli ai unei aceleiași tensiuni existențiale: victimismul și titanismul. În acest romantism Leopardi se regăsește pe deplin. Mai mult, numai el din toată literatura italiană se regăsește pe deplin. Iar ca să rămînem doar la acea proză „fără seamăn“ (Calvino), anume Mici opere morale, e de ajuns să amintim ironia care dublează permanent amărăciunea reflexiei, victimismul „cosmic“ din Dialogul Naturii cu un islandez ori titanismul lui Tristan în dialogul acestuia cu un prieten. Dar un alt chip al Romantismului e cel care crede în puterea științei, în progres, în făurirea unei societăți noi, continuînd, așadar, aspirațiile Iluminismului, pe care însă le îmbină cu o filozofie spiritualistă, dialectică și religioasă. Or, tocmai acesta era aspectul dominant al Romantismului italian, care, în vremea lui Leopardi, avea drept principală preocupare să se răfuiască cu Clasicismul, în Italia inextricabil legat de Antichitate. Revenind acum la formația lui Leopardi: el acumulează încă din adolescență o cultură uriașă care, în ciuda polivalenței ei, va purta întotdeauna marca materialismului ateu moștenit de la iluminiști și a nostalgiei după Antichitate. Nu este atunci de mirare că Leopardi se plasează pe o poziție de respingere frontală a Romantismului italian.
De unde anume îi venea lui Leopardi melancolia care pare să-i devasteze întreaga ființă, o melancolie căreia îi adaugă o ironie adesea mușcătoare și necruțătoare și care îl plasează în celălalt Romantism?
Din mai multe surse: unele existențiale, altele culturale. Printre cele existențiale se numără îndelungata recluziune în mica și provinciala localitate natală, Recanati, care îl împiedica să trăiască efervescența culturală a marilor orașe, iar cînd, tîrziu, el, cu personalitatea și mintea deja formate, o va cunoaște, aceasta îl va dezamăgi cu superficialitatea și ideologia ei. Alta, semnificativă, este complexul de boli incurabile care se declanșează încă din adolescență și care îi vor curma viața, ca lui Eminescu, la 39 de ani, boli care i-au deformat trupul și au făcut din suferința trupească o prezență constantă în viața sa. Cele culturale țin de formația pe care și-a dat-o aproape singur în vasta bibliotecă paternă: o solidă cultură științifică, prin care s-a convins de „dezvrăjirea“ naturii – produsă tocmai pe calea unei cunoașteri științifice, pozitive, exacte și iremediabile –, și iubirea anticilor, care devine repede nostalgie după vremea în care imaginația, nefisurată de cunoașterea exactă, asigura acea vrajă care lega intim omul de natură. Dar poate mai e un motiv, unul psihologic și strict personal: Leopardi devine cu vîrsta, el, ca fire, un melancolic (pentru a relua o categorie antică), adică, simplificînd, unul dintre acei inși care își pierd la un moment dat capacitatea de a se bucura. Cealaltă față a lui Leopardi, cea nemelancolică, este ironia, deseori usturătoare, și rîsul. Nu bucuria.
În intervenția din „Seara italiană“ dedicată recentei apariții din colecția „Biblioteca Italiană“ spuneați, dacă bine îmi amintesc, nu doar că Leopardi nu a fost un om al vremurilor și locurilor sale – ceea ce ați lămurit mai sus – dar și că le-ar fi luat-o înainte. Din ce afirmați cu privire la opțiunile lui filozofice, aș zice mai degrabă că a luat-o înapoi. Este oare Leopardi și un om al timpului nostru, al lumii noastre? Și mă gîndesc în mod special la angoasele lumii noastre și la singurătatea tot mai accentuată ca urmare, în mod paradoxal, a mijloacelor de comunicare în masă și a rețelelor sociale.
Da, se poate spune că a luat-o înaintea timpurilor lui: uitîndu-se spre trecut, la filozofiile practice ale Antichității și la tema obsesivă a fericirii din Iluminism, el – în materialismul său ateu care, dacă nu e dublat de o utopie antropologică și socială ca la Marx, nu poate conduce decît la nihilism și pesimism – a căutat necontenit remedii existențiale practice care să facă viața suportabilă și să suplinească lipsa de sens a existenței. De aceea nu e de mirare că nenumărații cercetători care s-au aplecat asupra gîndirii lui i-au găsit și analizat afinitățile cu Nietzsche, cu existențialiștii secolului al XX‑lea, cu Cioran etc. În plus, ochiul său atent și spiritul critic îl fac un pătrunzător analist al caracteristicilor, de detaliu și de ansamblu, ale lumii moderne, modernitatea fiind protagonista absolută și a Micilor opere morale. Dar aș vrea să mai adaug ceva: orice scriitor profund, care, adică, pune marile întrebări dintotdeauna și le dă un răspuns consistent și personal, este negreșit și un om al timpului nostru. În privința singurătății aș avea o obiecție: Leopardi era cu adevărat singur, dar nu pentru că era cocoșat și n-ar fi avut prieteni, ci pentru că statura lui intelectuală și morală depășea cu mult lumea în care se mișca, iar în acea lume nu avea interlocutor pe măsură. În vremea noastră eu mă tem că, dimpotrivă, pericolul și angoasa vin tocmai din faptul că ne pierdem singurătatea, toți comunicăm frenetic cu toți, nemaisimţind nevoia de a căuta interlocutorul de elecțiune. De această lume, cred eu, Leopardi e profund diferit, iar rostul citirii lui astăzi, mai ales a dialogurilor din acest volum, e, printre altele, și acela de a ne stîrni întrebări şi cu privire la această frenezie comunicațională.
În seara prezentării v-am surprins o anumită stupoare și nemulțumire la analiza făcută de Ștefan Vianu, filozof și estetician, și mă întrebam de unde au venit ele.
Bună întrebare! Stupoarea, reală, dar nejustificată, venea din faptul că Micile opere morale erau privite ca o lucrare filozofică, în vreme ce ele sînt un miracol literar, lucru de altminteri convingător arătat de Dan C. Mihăilescu și de Oana Boșca-Mălin: și spun nejustificată deoarece e firesc, dacă inviți un filozof, să aibă o perspectivă filozofică. Nemulțumirea, însă, cred că e mai interesant de analizat: majoritatea celor care se ocupă intens și îndelung de un autor ajung să intre în asemenea măsură în universul lui, încît se confundă oarecum cu el. Eu cu Leopardi mă aflu oarecum în această situație: probabil îl privesc mereu dinăuntrul lui. Or, interlocutorii mei îl priveau din afară. Iar din afară, văzut de Ștefan Vianu, el ne era prezentat ca o minte care a asimilat o imensă cultură filozofică numai pentru a o absorbi în propriul nihilism. Pe moment am avut senzația că i se aduce o jignire poetului meu. În ziua următoare, amintindu-mi că, inițial, primul invitat fusese un alt filozof, cu o minte minunată și atentă la morală sau, mai exact, la „filozofia practică“ la fel ca Leopardi, însă credincios – spre deosebire de Leopardi –, filozof care, după ce citise cartea, găsise o scuză elegantă pentru a nu participa la dezbatere, și punînd alături de acest refuz observația lui Ștefan Vianu, mi-am dat seama că, în felul său, fiecare dintre cei doi l-a perceput pe Leopardi ca negat dialogului. Lucrul ăsta m-a tulburat pentru că, analizîndu-l cu atenție, chiar așa e – intuiție întărită, de altfel, de mai mulți cercetători și afirmată chiar și în frumoasa prefață a Novellei Bellucci, care spune sintetic: „gîndirea lui Leopardi nu este dialectică, ci binară, tinzînd către afirmații absolute“. Leopardi face filozofie cu emoția și sentimentul unui poet, iar din pricina asta nu prea ai loc de discuție: ori îl îmbrățișezi, ori îl respingi. De altminteri, ăsta a fost și tratamentul pe care i l‑au aplicat contemporanii săi. Eu aș da următorul sfat: iubiți-l pe poet, care rămîne poet și în proză, și în filozofie, și răfuiți-vă – dacă vă țin curelele – cu filozoful!
Atunci, mă întreb în ce măsură un cercetător dedicat unui anumit subiect, precum dumneavoastră cu Leopardi, își mai păstrează obiectivitatea față de obiectul cercetării sale sau și-l asimilează cu totul? Sau, cum spunea Starobinski, mai poate face gestul fundamental al criticii, de analiză și totodată de recreere prin interpretare?
Nu știu exact nici ce trebuie, nici ce poate face un cercetător. Știu însă că a te apleca asupra unei gîndiri profunde turnate într-o formă literară perfectă este un mare cadou și un privilegiu de care se bucură înainte de toate cercetătorul însuși. Iar dacă el izbutește să îl facă pe cititor să simtă și el cadoul și privilegiul, bravo lui!
Interviu realizat de Cristina Gogianu