Literatura ca dar

Literatura lui Nabokov provoacă. Ba chiar deconcertează. Şi o face prin irepetabilitate, prin frumuseţe, prin ambiguitatea intertextualităţii (drapate în aluzii, citate, parodie, parafrazări, preluarea uneori în cheie minoră a unor teme, imagini, motive) şi, implicit, prin întrebările inepuizabile pe care le ridică în faţa cititorului care este obligat să vîneze, cel mai adesea prin lectură repetată (un veritabil cititor al lui Nabokov fiind, vrînd-nevrînd, un re-cititor), asociaţiile dătătoare de sens, prezenţele tainice ascunse în realitatea epică. Frumuseţea scriiturii lui Nabokov vine din plăcerea de a scrie, desfătare care se resimte mai ales pe fragmente, autorul fiind un artist al formei, un pasionat al amănuntului real ori imaginat. Actul privirii este esenţial în romanele sale. Narativitatea se construieşte mai ales pe imagine şi pe idee, mai puţin pe evenimenţial, şi aceasta este frumuseţea care-i însufleţeşte proza ce ar putea trece în ochii multora drept rece. Metoda artistică nabokoviană a fost descrisă recurgîndu-se la termeni precum: mistificaţie, joc, halucinaţie, senzaţie colorată, parodie, puzzle.   Dintre acestea, farsa şi jocul sînt procedeele prin care Nabokov îşi introduce cel mai des cititorul în labirintul operei. Odată rătăcit în labirint, acesta trebuie să ghicească. Să devină partener al jocului artistic, al umorului şi al ironiei […]