Literatura ca discurs autorevelat (I)

Măcar asupra unui lucru au căzut de acord cam toţi criticii care, pînă în acest moment, au scris despre Solenoid (excepţie: Nicolae Manolescu): e foarte dificil de găsit tonul potrivit; este distonant să scrii convenţional despre o carte care, în mod deliberat, deşi nu sînt convins că şi atent calculat, ţine să răstoarne, adesea ostentativ, tot ce o poate apropia de tradiţie. Principala ambiţie a lui Mircea Cărtărescu a fost, în mod vizibil, să scrie o carte altfel, incomparabilă, dincolo de binele şi de răul literar, o carte care, prin nebunia sa, dar şi prin angajamentul existenţial, să se plaseze în afara literaturii. Prima miză a textului aceasta este: să combine scrisul şi viaţa, să imprime o tensiune liminală nu doar scrisului, ci şi lecturii, să spulbere orice nucleu de echilibru, orice tendinţă de aşezare în forme clare şi să propună un mod nu neapărat nou, ci convingător, impresionant, nu de înţelegere, de concepere a literaturii, ci de asumare a ei. De aceea, suflarea ast­matică, aritmică a frazelor, dar şi a scenelor respinge echilibrul, claritatea, limpiditatea la care cititorul se poate aştepta; registrele nu sînt ferm separate, oniricul, coşmarescul, viziunile fantastice, cele strict verosimile nu capătă un statut diferit, întrucît ele nu comunică logic, într-o sintaxă narativă coerentă. Ritmul cărţii nu este unul epic, ci mai degrabă liric, deşi nici o denumire de manual nu i se potriveşte; e, mai degrabă, unul care preia sincopele şi structurile sinusoidale ale unui sistem nervos generator de mari „anomalii“. Prin urmare, orice verdict definitiv riscă să fie naiv: mi se pare pueril să afirmi că e o capodoperă, de vreme ce întreaga structură a cărţii respinge, simetria armonia, perfecţiunea – respinge, de fapt, întreaga tradiţie clasică a literaturii şi propune fuga de literatură ca mijloc de revigorare a literarului (deşi ultima jumătate a cărţii abuzează, dezordonat, de literar, de poate cel mai convenţional registru al literaturii: alegoricul). Sau propune nu o nouă, inedită înţelegere a literaturii, ci, în fond, asumarea literaturii la modul mistic, intens religios. Literatura va salva lumea, crede Mircea Cărtărescu. Sau cel puţin o va salva nu atît estetic, pentru că pariul cărţii nu mai este unul estetic, de vreme ce se străduieşte să renunţe deliberat la toate artificiile tradiţionale, ci o va salva ontologic. La fel, mi se pare maliţios şi perfid să îi demonstrezi eşecul: o astfel de carte nici nu are cum să eşueze, de vreme ce miza sa nu este strict estetică; ea nu poate rata, pentru că nu se raportează la nici un reper accepat sau acceptabil. Nu e o carte „cuminte“, care se înscrie în cursa canonică. Este un soi de literatură extremă, care presupune nenumărate riscuri, cel mai vzibil fiind forţarea specificului pur estetic, delimitarea de statutul său (inerent, totuşi), de artă (deci de convenţie).

Ce fel de text este Solenoid?

Prin urmare, textul, egal cu sine, dar şi surprinzător; repetitiv, redundant, dar şi fascinant; inventiv, manierist, decorativ, dar şi intens, surprinzător; incoerent, liric, descriptiv, dar şi căutînd senzaţionalul – obligă la o lectură problematizantă, care, întîi de toate, trebuie să îşi identifice posibilele borne, să îşi orienteze azimutul. Ce fel de text este Solenoid? Ce îi cerem, ce aşteptări legitime putem avea de la el? Care este convenţia pe care ne-o propune, în afara orgolioasei (şi imposibilei) renunţări la orice convenţie? Sînt întrebări plauzibile, de vreme ce, deşi îşi clamează exilul din ograda literaturii, cartea se vrea o intensificare, o vivificare a acesteia, o împrospătare a literaturii înţelese academic, ca discurs clasat, muzeificat. În plus, pentru ca anumite lucruri să funcţioneze, ele trebuie să rămînă, chiar şi la modul rebel, disident, în convenţia lor. Sau în marginea acestei convenţii, acuzate, anatemizate, dar, oricum, acceptate ca fatalitate, ca limită. Efortul intens al cărţii lui Mircea Cărtărescu este relativizarea convenţiei literare, fără posibilitatea părăsirii ei radicale. Aşa cum nu îţi poţi lepăda pielea de om, de muritor, nici un discurs narativ amplu, radical, delirant, paranoic chiar nu îşi poate arunca haina uzată, care este cea literară. Asta pentru că literatura nu poate fi negată decît cu propriile mijloace, dînd naştere unui alt tip de discurs, dar tot literar. Poate chiar mai vizibil literar. Pentru că literaturitatea se defineşte, adesea, prin contrast, prin exces, nu prin obedienţă faţă de reguli. Antiliteratura este tot literatură – aceasta este condiţia fatală din care nici Solenoid nu poate ieşi, deşi se zbate dramatic să o facă.

Şi totuşi, care este convenţia pe care o propune Solenoid? În primul rînd, e vorba de o „cronică a anomaliilor“ protagonistului. De fapt, de un mod de a se reinventa prin scris al unui profesor de literatură de la o şcoală de la marginea Bucureştilor. Ceea ce citim noi este jurnalul unui scriitor ratat (care preia doar datele iniţiale ale destinului literar al lui Mircea Cărtărescu, pe care le suceşte însă pe dos, într-o autobiografie contrafăcută), scris fără nici un fel de înscenare, căci el nu se vrea o carte, în înţelesul consacrat de discurs public, pus în circulaţie. „Scriu paginile astea, doar pentru mine, în singurătatea incredibilă a vieţii mele“, spune el încă de la început. Şi astfel, îşi împarte existenţa în două: cea diurnă, civilă, publică, a profesorului modest, retras, stîngaci, frustrat, şi cea nocturnă, onirică, discursivă, imaginară, fantastă, dementă, a aventurilor ieşite din comun; e vorba de două paliere care uneori se suprapun, alteori se completează, alteori comunică artificial. Nu există o logică, o coerenţă a intricării, chiar dacă, de regulă, cele două planuri se întrepătrund. Din acest punct de vedere, Solenoid este o carte care nu excelează la capitolul construcţie. Păcat mai vechi al autorului, reproşabil şi reproşat şi în cazul trilogiei Orbitor. Prea mult arbitrar, prea multă incoerenţă, prea multă improvizaţie epică ţin locul unei viziuni de ansamblu care să lege episoadele, să pună în dialog registrele. Tolstoi nu e, clar, unul dintre modelele autorului, care pulverizează sistematic linearitatea, acceptînd o realitate structurată fractalic.

O flaubertiană carte despre nimic?

Ceea ce salvează însă cartea este virtuozitatea stilistică a scriitorului: Mircea Cărtă­rescu este un scriitor recognoscibil stilistic, cu o frază extraordinară, unică în literatura română; el poate da viaţă şi unei materii amorfe, lipsite de orice interes. Este, cred, singurul scriitor contemporan care ar putea scrie o flaubertiană carte despre nimic. Într-un fel, a şi scris-o… Paradoxul e că nu poţi formula un asemenea reproş decît admirativ. Datorită acestei uluitoare invenţii stilistice, Cărtărescu realizează performanţa de a deveni victima propriilor uriaşe calităţi (e conştient de ceea ce poate şi nu ezită să mizeze îndelung pe atuurile sale), pentru ca apoi să răstoarne la loc aceste defecte în calităţi. Ştiu, se poate răspunde unei asemenea imputări că, fiind discursul unui personaj care face paradă de „anomaliile“ sale, nu se poate cere coerenţă narativă întregului; de altfel, nu întîmplător autorul a ocolit, cu bună ştiinţă, denumirea de „roman“. Şi totuşi, o atare strategie nu poate şterge impresia de artificiu, procedeul recurent de a inventa soluţii epice scoase din mînecă, improvizate, pentru a lega între ele scene cel mai adesea superbe, memorabile. Această tranzitivitate dinspre oniric spre real trebuie să aibă o orientare, să se străvadă într-un silogism, într-un sistem. Pentru ca realitatea să devină un construct imaginar, ea trebuie supusă, fie şi cu forţa, unui experiment ficţional cu regulile la vedere. Or, din proza lui Mircea Cărtărescu lipseşte direcţia. Marea sa calitate, inaccesibilă celor mai mulţi, este că cititorul, deşi un pic derutat, se lasă cu plăcere în voia valurilor acestui text mutant, cu deschideri imprevizibile. Lipsa de coerenţă narativă este suplinită de o mare capacitate de invenţie, de o gîndire de tip magic, capabilă de combinaţii neaşteptate şi de o reconstrucţie labirintică, sinusiodală a realităţii.

Referirile pe care cel care scrie le face asupra propriului text sînt multiple. În mod clar, el nu este un scriitor, cel puţin nu unul de tip clasic, care are limpede în minte derularea evenimentelor şi soarta personajelor. De fapt, profesorul din Solenoid nu inventează nimic, el nu face decît să rămînă fidel modului său de a înţelege realitatea; nu face decît să descrie realitatea sa, pe care o pune în dialog fie cu realitatea posibilă a propriului destin, fie cu realitatea searbădă a celorlalţi, asimilată pozitivist. „Ce vreau să găsesc? Ce vreau să spun? Nu ştiu, ştiu doar că instinctul căutării mă-mpinge către ceva, îmi spune ceva, îmi arată ceva, aşa cum te scarpini dacă te mănîncă şi cum cauţi de mîncare dacă ţi-e foame. În rest, nimic nu contează.“ Autorul pare a se fi predat textului, lăsîndu-se „scris“ de acesta, ar fi jubilat acum trei decenii critica. E ceva adevăr într-o astfel de aparent paradoxală afirmaţie. Aceasta pare a fi şi „metoda“ lui Mircea Cărtărescu; am voie să fac o atare prelungire, întrucît cartea pe care o citesc eu poartă pe copertă numele său, nu al personajului alter-ego. Dacă autorul însemnărilor diaristice îşi poate permite incoerenţa, improvizaţia, dacă se poate lăsa în voia instinctului, un scriitor poate şi chiar trebuie să aleagă să-l lase sau nu de capul lui, să îi acorde sau nu încredere; el este totuşi altceva. El construieşte, dă coerenţă căutărilor sale, nu le prezintă în inocenţa şi stîngăcia lor, oricît de fascinante şi de vii ar părea acestea. Personajul, el, scrie pentru a înţelege, pentru a căuta un sens al vieţii sale, al celei diurne, dar mai ales al celei ascunse în labirintul creierului (există, în tot scrisul lui Cărtărescu, o obsesie pentru creier, ca univers abscons şi incomensurabil; întreaga sa operă se vrea, mărturisit, o hartă a creierului).