Literatura ca model şi referinţă pentru politic

Cu zece ani în urmă avansasem, la o conferinţă de studii româneşti de la Iaşi, ideea unui model identitar „de uz intern“, bazat tocmai pe zona intraductibilă a canonului nostru literar. Pe atunci căutam răspunsuri la natura „perioadei de tranziţie“ dintre 1880 şi 1916 şi a modului direct în care canonul literar, atîta cît era el, a influenţat decisiv alegerea unui model identitar şi a controlat în bună măsură natura dezbaterilor publice din acea vreme. Era firesc, aşadar, să ajung şi la I.L. Caragiale. Tot firesc mi s-a părut să îmi pun întrebări referitoare nu la valoarea şi „perenitatea“, cum se spune, a operei sale literare, asupra căreia cred că s-a spus esenţialul, ci întrebări referitoare la refuzul nostru de a înceta să-l confundăm, familiar şi voit, pe I.L. Caragiale cu nenea Iancu, titularul bustului cu pălăria aşezată năstruşnic, veghind „circulaţiunea“ chefliilor în şi din cîrciuma din vecinătate. Am reascultat atunci, cît îmi erau accesibile, cuplete din emisiuni TV din anii ’70 şi ’80, care conchideau, amendînd moravurile epocii „cum bine zis-a Caragiale“ şi m-am gîndit la argumente şi contraargumente cu privire la teza lui Mircea Iorgulescu referitoare la „lumea“ lui Caragiale şi incontinenta ei trăncăneala.   Am încercat să […]