Roberto Bolaño a fost, probabil, ultimul strigăt al ficțiunii literare originale. O spun cu toată responsabilitatea, pentru că adulația de care a început să aibă parte (pe bună dreptate, împotriva părerii ranchiunoase a lui Alberto Manguel) pare a căpăta proporții apocaliptice. Vorbim, bineînțeles, de medii literare și de cititorii profesioniști. Reacția acestora în fața operei lui Bolaño pare cea a unei secte milenariste în fața venirii așteptate și anunțate a Zeului. Iarăși, pe bună dreptate: publicarea lui Bolaño și diseminarea romanelor și prozelor lui scurte coincide cu universalizarea produselor din școlile de creative writing anglo-saxone, cu tocarea acelorași modele și teme (globalizare, multiculti, postcolonialism etc.) și cu copierea papagalicească a realismului de suburbie american, născut de Papa Hemingway și perpetuat de Cheever, Carver et Co. Cu ce vine Bolaño, ca să nască un asemenea val de entuziaști, mai întîi în America de Sud, apoi în aparent impenetrabila lume intelectuală a continentului frate? În primul rînd, refuzul lui asumat de a merge în siajul deja obositorului realism magic sud-american, dar chiar și refuzul său în fața operei lui Borges, pe care-l căpușează și-l pastișează cu bună intenție, el trăgîndu-se mai degrabă din Bioy Casares și Cortázar, puși în același bol cu Bernhard și W.G. Sebald și amestecați bine. În al doilea rînd, faptul că se revendică total de la lumea de mult desuetă a cenaclurilor literare revoluționare, asumat marxiste și troțkiste. În al treilea rînd, pentru că are curajul de a-și asuma literatura cu seriozitatea unuia care a înțeles că între a scrie și a comite o crimă nu e o diferență de calitate. Mă opresc aici, dat fiind că vreau să detaliez cele afirmate mai sus.
Opera lui Bolaño are aspectul acela circular al obsesiei: prin ea circulă teme și personaje care nu se sfiesc a trece din proza scurtă în cele două mari romane, și înapoi în poezie. Totul pare extrem de calculat, inspiră o premeditare maniacală. În același timp, tot aspectul acesta, luat unitar, este unul extrem de eterogen, pornind de la căutări perpetue, finalizate prin acest monumental 2666. Bolaño o spune în repetate rînduri, și nu avem de ce să nu-l credem, că autentica lui formă de exprimare literară este poezia. Restul înseamnă decădere asumată, însă tot el se consolează spunîndu-și că într-un roman încape foarte multă poezie pură. Aș merge mai departe și aș afirma că 2666, este un enorm poem epic coșmaresc, este un ultim renghi jucat de autor lumii literare: a reușit să creeze un bestseller dintr-o epopee. De altfel, ascunderea poeziei sub diverse alte forme e o temă recurentă în opera lui – amintiți-vă de criminalul Ruiz‑Tagle, aka Carlos Wieder, din O stea îndepărtată, care a descoperit o nouă formă de poezie, care făcea poezie din orice, chiar din uciderea altor poeți sau din inscripționarea de mesaje pe cer cu avionul său militar. Sau la zecile lui de personaje poeți, care nu scriu poezie, ci o trăiesc și o discută, într-o stare revoluționară febrilă perpetuă. Ceea ce-l desparte pe scriitorul chilian de Borges și de trupa realiștilor magici este chiar viziunea asupra literaturii, activitate viscerală, deci inevitabilă, minată însă de totala neîncredere a producătorului conștient de filonul comun din care se trag aceasta și Răul însuși. Da, literatura ca produs al Răului: Bataille ar fi jubilat – Bolaño ridică mîna în numele literaturii și pledează vinovat. Iar aceasta este adevăratul fir roșu care-i traversează întreaga operă.
Cînd a murit, la vîrsta de 50 de ani, în urma unei boli grave de ficat, pentru al cărui transplant se afla pe listele de așteptare, Bolaño era deja megastarul literaturii latino-americane, promulgat de tagma criticilor drept moștenitorul direct al lui Gabo, afirmație care sînt singur că, dacă nu-l enerva, mai mult ca sigur îl amuza. Traduceri din prozele sale scurte, din micile romane, apoi ale celor două mari construcții în proză au apărut în engleză imediat după moartea lui, într-un ritm din ce în ce mai susținut, la fel cum s-a întîmplat și în limba română, unde traducerile au fost întîrziate de migrarea sa pe la trei edituri. La răspîndirea prestigiului său post-mortem a contribuit și înhățarea lui de către Andrew Wylie, căruia ar trebui să i se spună hiena, nu Șacalul, datorită apetenței sale pentru cadavrele încă proaspete. Născut în 1953, în Chile, Roberto Bolaño și-a însoțit familia în fuga lor spre Mexic, unde a cunoscut mediile underground scriitoricești din Mexico City, orașul anilor ’70, s-a format ca poet în cenaclurile revoluționare și a fondat chiar o mișcare poetică, infrarealismul, pe care o va ironiza în Detectivii sălbatici, sub masca realismului visceral. Legenda spune că, în 1973, ar fi fugit în Chile, pentru a sprijini revoluția lui Allende, ar fi asistat la lovitura lui Pinochet și ar fi fost încarcerat timp de opt zile, experiență care nu a devenit tragică dat fiind că doi dintre gardienii săi erau foști colegi de școală care l-au recunoscut – episodul este povestit, din punctul de vedere al celor doi, într-o povestire din volumul Tîrfe asasine. Aceeași legendă, sau alta, distilată în ea, spune că pe drumul de întoarcere în Mexic s-ar fi oprit în El Salvador, în compania poetului Roque Dalton, unde ar fi făcut parte din trupele de gherilă ale FRMN (Frente Farabundo Martí para la Liberación Nacional). Întors în Mexic, s-a transformat în copilul teribil al poeziei, un tip de care se ferea toată lumea bună literară, cunoscut pentru izbucnirile sale din timpul lansărilor de carte sau al evenimentelor literare mondene. A fost perioada în care, probabil, și-a distrus ficatul cu un consum necontrolat de alcool și heroină. A plecat în Spania în 1977, unde a încercat să se rupă definitiv de mediile scriitoricești despre care simțea că-l sufocă și a experimentat diverse meserii precum spălător de vase, paznic de noapte sau gunoier. S-a căsătorit, s-a liniștit și a întemeiat o familie, trăind din 1981 și pînă la moarte în micuța localitate catalană Blanes, de pe Costa Brava. De pe la vîrsta de 40 de ani, cînd a aflat de boala sa incurabilă de ficat, a trecut de la poezie la proză, urmărind, după cum a declarat cu sinceritate, să asigure viitorul material al familiei pe care o lăsa în urmă.
În Amuleto, romanul său încă netradus în română, narat la persoana I de Auxilio Lacouture, scriitoare ce apare și în Detectivii sălbatici, un drum din Mexico City arată ca un mormînt din anul 2666. 2666 poate fi, foarte bine, anul în care planeta se va scufunda în propria mizerie. Sau în căcat, cum ar fi scris Bolaño…
Roberto BOLAÑO
2666
Traducere de Eugenia Alexe Munteanu,
Editura Univers, 2016, 1104p.