În loc de concluzii: „Şi în faţa ta frumoasă,/ o să ţie o oglindă…“

Cine scrie cărţile şi cine le citeşte? Întrebarea aceasta, ce revine insistent în timpul lecturii lui Don Quijote, e reluată de Carlos Fuentes în eseul său din 1977, Don Quijote sau critica lecturii (Don Quixote or the Critique of Reading). El însuşi scriitor şi încă unul dintre cei mai originali, Fuentes vorbeşte despre romanul lui Cervantes ca despre „un poem ambivalent care-şi converteşte geneza într‑un act ficţional. Este poezia poeziei (sau ficţiunea ficţiunii), ce cîntă naşterea poemului şi relatează originea fiecărei ficţiuni pe care o citim“¹. Ambivalenţa semnalată de Fuentes pune în evidenţă circularitatea relaţiei dintre diferitele instanţe ale textului narativ: personajul, naratorul, cititorul sînt oglinzi ale autorului, el însuşi considerat un personaj printre altele, menţionat ca atare de celelalte personaje care-şi recunosc (şi nu prea) statutul de fiinţe de hîrtie. Şi, în măsura în care cititorul devine, prin intermediul lecturii, captiv(at) în (de) lumea ficţională, el este prins în jocul de oglinzi pe care opera literară îl generează, situîndu-se, la fel ca şi autorul, simultan în interiorul şi în exteriorul operei.

Cine scrie cărţile şi cine le citeşte? Este evident că experienţa creaţiei relevă dinamica subiectivităţii şi a obiectivităţii, momentul în care, prin intermediul operei, subiectul se obiectivează, iar Sinele devine un altul – experienţă valabilă atît pentru autor, cît şi, în momentul lecturii, pentru cititor. Căci cine nu s-a simţit, măcar o dată în viaţă, citind un text literar, direct implicat în universul specific creat de cuvinte? Sinele ca un altul nu este doar titlul unui studiu fundamental al lui Paul Ricoeur, ci şi o formulă definitorie pentru tot ceea ce înseamnă experienţă estetică, extraordinar tematizată în lucrarea lui Dalí, Cranach Metamorphosis (Woman in a Mirror), reprodusă pe coperta cărţii pe care o citiţi acum. Ceea ce se vede în oglinda pe care frumoasa din tabloul lui Dalí o ţine în mînă este o „reflecţie“ infidelă, o viziune a Sinelui ce exprimă identitatea şi diferenţa, continuitatea şi ruptura dintre realitate şi imaginea ce se desprinde din apele oglinzii. Metaforă a mimesisului artistic, oglinda lui Dalí restituie o ima­gine în acelaşi timp tulburătoare şi enigmatică, căci chipul ce se desprinde din apele acesteia, îndreptîndu-se către femeia care se priveşte în oglindă, pare să absoarbă silueta fragilă din spaţiul „real”. Nu altfel stau lucrurile în relaţia dintre realitate şi ficţiune sau dintre autor şi opera sa, căci, la urma-urmelor, opera este singura formă în care autorul supravieţuieşte, mult timp după ce existenţa lui istorică s-a încheiat. Asemenea şarpelui Ouroboros, care se autodevorează, muşcîndu-şi coada, realitatea şi ficţiunea, autorul şi opera, precum şi conştientul şi inconştientul se înscriu într-o mişcare circulară, niciodată încheiată. O fuziune a contrariilor, sugerînd unitatea tuturor lucrurilor care există şi, în egală măsură, a celor care, nu există, se insinuează şi în tabloul lui Dalí, căci şarpele ce stă de-a dreapta frumoasei pare să înghită chipul ce se naşte din apele oglinzii, potenţînd astfel ambivalenţa reflectării: în fond, nu e deloc clar cine pe cine înghite/distruge pentru a-l (a o) recrea, cine pe cine reflectă/trans­formă, cîtă vreme într-o relaţie de acest fel mişcarea este una ciclică.

Cărţile pe care le citim se nasc din alte cărţi, aşa cum tabloul lui Dalí se naşte prin invocarea universului artistic al lui Cranach, nu doar în titlu, ci şi în maniera picturală. Dar nu avem de-a face cu o copie, ci cu o interpretare creatoare care, deşi porneşte dintr‑un punct recognoscibil, pe care îl asimilează prin citare, produce o operă inedită, surprinzătoare, enigmatică, de sine stătătoare, deşi, paradoxal, îşi extrage întreaga putere de semnificare din relaţia cu toate celelalte elemente pe care le citează.

Cărţile pe care le citim ne modifică în aceeaşi măsură în care noi, citindu-le, le transformăm în realităţi interioare. Ele spun la fel de multe despre autorii lor, ca şi despre toate lumile posibile pe care le conţin: cea din care provine autorul, cea pe care o evocă opera şi cea pe care opera, în colaborare cu cititorul, o generează. Şi mi se pare de domeniul evidenţei că, fiind vorba de reflectare (şi nu de reproducere!), opera literară nu se reduce la a reda lumea exterioară şi pe cea interioară, a autorului, ci le transformă într-un mod misterios şi fascinant. Aceasta este metamorfoza inerentă creaţiei artistice, în care identitatea şi alteritatea coexistă şi se presupun reciproc. La fel ca oglinda pe care Dalí o pune în mîna frumoasei lui necunoscute, opera literară reflectă o imagine inexactă şi inexistentă anterior, loc geometric generat de tensiunea dintre acelaşi şi altul, dintre idem şi ipse, oferind, cu alte cuvinte, o viziune.

De ce citim literatură? Poate pentru că avem nevoie să ne privim într-o oglindă ce dezvăluie la fel de mult pe cît ascunde, o oglindă ce transformă şi provoacă în măsura în care funcţionează ca instrument de cunoaştere. Cu ajutorul acestei oglinzi infidele care este literatura, omul are acces la o multitudine de ipostaze ale sinelui, inaccesibile altfel. Probabil că una dintre cele mai bune de­scrieri ale literaturii poate fi descoperită în replica lui Cassius, care, adresîndu-i-se lui Brutus, îi vorbeşte despre cunoaştere şi reflectare: „Eu voi fi/ Oglinda ta şi te voi ajuta/ Să afli-n tine ceea ce nu ştii“² (Shakespeare, Julius Caesar). Imperfectă, inexactă, necruţătoare, adeseori deformatoare, oglinda pe care literatura o pune în faţa lumii este reflexivă în toate sensurile cuvîntului, fiind simultan o reflexie şi o reflecţie: pe de o parte e o răsfrîngere a contururilor şi a sunetelor lumii şi, pe de altă parte, o meditaţie asupra acesteia; în acelaşi timp, opera literară, dat fiind caracterul său autoreferenţial, propune şi o reflecţie asupra naturii ei, căci subiectul acţiunii discursive este şi obiectul ei. Aşadar reflectare şi trans­formare a exteriorităţii şi a interiorităţii deopotrivă, căci ceea ce apare în oglinda operei literare nu e doar ceea ce se vede cu ochiul liber, ci şi ceea ce nu se vede, chipul ascuns, lăuntric şi nebănuit, ce poate fi întrezărit doar ca himeră, pe cît de iluzoriu, pe atît de real.

Spaţiul literar construit prin intermediul limbajului este, la rîndul său, o intersecţie de lumi, un sens giratoriu (un Ouroboros sui generis), unde „traficul“ este dirijat de mai multe oglinzi: cea a autorului, cea a lumii ficţionale şi cea a cititorului. Toate aceste lumi-oglinzi întreţin o relaţie dinamică doar în prezenţa receptorului, care poate fi un simplu cititor sau unul profesionist, critic, istoric sau teoretician literar, pentru care opera literară constituie punctul de plecare al propriului său discurs. Greu de conceput în absenţa eticii, relaţia critică este implicit o relaţie etică, determinată de coprezenţa celor doi interlocutori: opera şi receptorul. În termenii lui Martin Buber, aceasta este o relaţie de reciprocitate de tipul Eu-Tu, în care nu se ştie niciodată cine dă şi cine primeşte, întîlnirea (Erlebnis) fiind, de fapt, evenimentul central, cel care dă naştere revelaţiei.

Cartea de faţă este o încercare de a explora caracterul relaţional şi contextual al literaturii şi, implicit, al discursurilor despre literatură, ivită din convingerea că avem nevoie să reconsiderăm noţiuni precum istoricitatea, de prea multă vreme minimalizată. Trebuie să mărturisesc acum că, deşi fascinaţia mea pentru cărţi a fost, o vreme, augmentată de descoperirile pe care metoda structuralistă le-a înlesnit, am simţit tot mai acut nevoia, în ultimii ani, să refac conexiunile dintre opera literară şi multitudinea de lumi care o determină şi pe care le produce. Cu atît mai mult cu cît, vorbind la cursurile de teoria literaturii despre caracterul „aistoric“ al demersului teoretic şi căutînd contraargumente pentru ceea ce consider a fi o prejudecată, am descoperit că nici măcar conceptele şi perspectivele teoretice nu sînt lipsite de conexiuni istorice, că prezenţa în lume a teoreticianului, cu tot ceea ce decurge din această situare cronotopică, provoacă un anumit tip de răspuns sau de refuz, o anumită configuraţie ideatică, dar şi, foarte frecvent, opţiuni stilistice şi tematice specifice (cum se întîmplă în regimurile totalitare).

Desigur, răspunsurile formulate de-a lungul acestor pagini nu au pretenţia de a fi exhaustive şi, cu atît mai puţin, definitive. Sper doar că ele sînt convingătoare, că vor provoca la reflecţie şi, de ce nu, la regîndirea raporturilor dintre lume şi discursurile despre lume, literatura în primul rînd, dar şi teoria, critica şi hermeneutica literară.

 

 

_________________

1. „It is a split poem that converts its own genesis into an act of fiction. It is the poetry of poetry (or the fiction of fiction), singing the birth of the poem, and narrating the origin of the very fiction we are reading.“
2. „I your glass/ Will modestly discover to yourself/ That of yourself which you yet know not of.“ Traducere în limba română de Lucia Verona şi Horia Gârbea.

 

 

 

Fragment din volumul
Frumoasa necunoscută. Literatura
şi paradoxurile teoriei, Editura Polirom, 2017