Locul scriiturii şi spaţiul lecturii. Prozele româno-americane ale lui Dumitru Radu Popa

Ce legătură poate exista între un vînzător de vise, o sudistă rafinată, un avocat-călător în timp, un pictor olandez de naturi moarte, un psihiatru anxios, o gaș­că de luzări (losers), o ipostază botticelliană, un povestitor-profesor-pacient obsedat de Caragiale, scriitor clasic român din secolul al XIX-lea? Alta decît cea forjată de juxtapunerea lor arbitrară într-un spațiu textual ce aduce suspect de mult a enciclopedie chineză în lectura lui J.L. Borges? Aceste figuri, la ca­re se mai pot adăuga destule altele, sînt personajele care circulă în prozele lui Dumitru Radu Popa, publicate începînd din 1997 în România. Puternic conturată, manifestîn­du-se în veritabile tipuri ce reușesc să dea consistență iluziei referențiale, umanitatea variată, dar misterios conexată din povestiri ca Panic Syndrome!, Tablourile, Alegerea, Lady V., La revoluția română, Mi s-a părut, cu paranteze…, O zi nefastă din viața lui Abraham Van Beyeren sau din romanul Sabrina și alte suspiciuni pare că iese din pagină spre a-și întîlni, în bună tradiție postmodernă, cititorul. Ceea ce nu diminuează, totuși, nota livrescă a acestei lumi ficționale hrănite din tradiții literare – românești și anglo-saxone în primul rînd, dar deloc exclusiv. Identitatea volumelor sale este deci una problematică, refuzînd „realismul“ naiv, fără a se împăca însă mai […]