Pe Radu Niciporuc l-am cunoscut ca traducător, cu mult înainte de a-l întîlni. Citind Omul pierdut de Ramón Gómez de la Serna – aproape imposibil de tradus!, după cum aflasem de la cunoscătorii literaturii spaniole –, mă gîndeam că doar un scriitor pursînge ar fi putut inventa atît de multe cuvinte noi, surprinzătoare prin expresivitatea lor şi atît de pline de sens. Despre el ca scriitor mi-a vorbit apoi, cu mult entuziasm, Bedros Horasangian, care mi-l descria ca pe un prozator „miezos“ şi singular în literatura română contemporană. Şi tot Bedros l-a adus în redacţia Observatorului cultural, în decembrie 2014, cînd am descoperit, dincolo de performanţele stilistice şi narative, un om de o delicateţe sufletească remarcabilă, un observator perspicace al naturii umane, care ştia să vadă dincolo de aparenţe şi să asculte atent vocile şi poveştile celor din jur. Aceasta este, probabil, prima calitate a unui prozator autentic: empatia cu care priveşte şi ascultă lumea.
Din acel decembrie, care astăzi mi se pare foarte departe, a început un dialog constant, care a însemnat, pentru mine, confirmarea primelor impresii: Radu Niciporuc era un scriitor şi un om atît de rar, atît de generos şi de dedicat prietenilor lui. Despre suferinţa lui Alexandru Vlad de la el am aflat prima oară şi tot el, împreună cu Bedros, a încercat să procure medicamentul necesar pentru Alexandru Vlad. A fost însă prea tîrziu atunci, aşa cum a fost prea tîrziu acum.
În 2015 au apărut, în Observator cultural, patru dintre povestirile ce vor fi apoi incluse în volumul cu care a debutat în 2016, la Editura Cartea Românească: „Marinarul din Şumen“, „Frapieră cu capac“, „Un bănuţ cafeniu“ şi „Don’t kill me, my friend!“. „Marinarul din Şumen“, primul text personal, trimis spre publicare în 24 ianuarie 2015, însoţea primul capitol tradus de el din Paradisul, romanul lui José Lezama Lima, o altă carte din categoria intraductibilelor, cu care lui Radu Niciporuc îi plăcea să vieţuiască îndelung. Primeam apoi, pe 14 iunie 2015, tot prin poşta electronică, volumul de povestiri pe care îl alcătuise, încurajat de aprecierile unor prieteni entuziaşti, care îl îndemnau să le publice. Memoria electronică a reţinut şi data la care îi dădeam vestea că volumul va apărea la Editura Cartea Românească, în primele luni ale lui 2016: pe 21 noiembrie 2015 i-am scris că Mădălina Ghiu confirmase interesul editurii pentru cartea lui.
Cînd mi-a scris, pe 8 iulie anul trecut, că e internat în Spitalul Universitar din Rostock, pentru o simplă răceală care însă s-a soldat cu complicaţii, am crezut că e ceva trecător. Dar vestea teribilei boli avea să vină doar cîteva zile mai tîrziu, pe 21 iulie, tot de la Bedros, foarte îngrijorat de diagnosticul sever al medicilor. În decembrie 2016, pericolul părea să fi trecut, iar literatura părea să-l fi ajutat să învingă boala. Era doar o părere, o speranţă tulburată apoi, deşi, ca orice speranţă, mai durabilă decît evidenţa. L-am revăzut la începutul lui aprilie, la ceremonia decernării Premiilor revistei noastre, şi m-au izbit paloarea feţei, figura parcă împuţinată şi privirea ce trăda o mare nelinişte. Mi-au revenit brusc în memorie versurile lui D.H. Lawrence, scrise cu puţin timp înaintea morţii: „Have you build your ship of death, O have you?/ O build your ship of death, for you will need it.// The grim frost is at hand, when the apples will fall/ thick, almost thundrous, on the hardened earth.// And death is on the air like a smell of ashes!/ Ah! can’t you smell it?/ And in the bruised body, the frightened soul/ finds itself shrinking, wincing from the cold/ that blows upon it through the orifices“.
În cele opt povestiri din Pascal desenează corăbii, Radu Niciporuc ţese destine umane surprinse în momente de graţie. Nimic spectaculos, nimic surprinzător în situaţiile de viaţă decupate de autor, ce pun în evidenţă emoţii şi reacţii profund umane. Spectaculosul este de găsit în stilul perfect articulat al naraţiunii, în modul în care ochiul prozatorului sesizează dramatismul unor gesturi sau întîmplări anodine, în dozajul savant al tensiunii narative. Rafinamentul stilistic al prozatorului este desăvîrşit în acest volum de proze scurte ce poate fi citit (şi) ca un roman latent, fiindcă, deşi episoadele nu se înlănţuie în virtutea cauzalităţii epice, există o evidentă unitate şi continuitate, indusă de figura naratorului: un marinar ce colindă mările şi porturile lumii, un perfect observator al umanităţii în toată diversitatea ei uimitoare.
„Ficţiunea chiar aşa începe: cu alterarea coordonatelor realităţii“, spunea Radu Niciporuc în interviul luat de Adela Greceanu şi publicat în Dilema veche anul trecut, în ultimul număr din august. Cu vestea dispariţiei lui, greu de acceptat chiar şi pentru aceia dintre noi care nu l-am însoţit în periplul său mundan decît pentru o scurtă perioadă, începe acum ficţiunea. Căci ce altceva este moartea cuiva de care te-ai simţit aproape dacă nu o definitivă alterare a coordonatelor realităţii?
În ediţia print a revistei (Nr. 881), In Memoriam Radu Niciporuc. Semnează: Bedros Horasangian, Marius Jucan, Raul Popescu, Horea Porumb.