Lucian Dan Teodorovici punctează din nou

Nici nu s-au stins bine ecourile stîrnite de publicarea excelentului său volum de proză scurtăCelelalte poveşti de dragoste (Polirom, 2009), că Teodorovici ţine din nou capul de afiş al actualităţii literare, de data aceasta cu un roman în toată puterea cuvîntului (Matei Brunul, Polirom, 2011), menit să confirme parcă previziunile cronicarilor care i-au intuit încă de la primele cărţi vîna de scriitor de cursă lungă, capabil să se reinventeze şi să-şi surprindă, mereu, cititorii. Spunînd asta mă gîndesc, desigur, şi la saltul calitativ înregistrat, în timp, de literatura autorului ieşean, fapt ce semnalează, în cazul de faţă, existenţa unei exigente conştiinţe artistice, din păcate tot mai dispreţuită în vremurile de azi, cînd valoarea estetică nu garantează aproape deloc succesul de public. De aceea, cu atît mai surprinzătoare mi se pare ambiţia prozatorului de a crea un univers ficţional de mare complexitate şi de a-şi inventa o poetică proprie, fără a cădea nici în clişeu şi manieră, nici în searbăda prolificitate a acelor scribi disciplinaţi pentru care numai cantitatea contează.   Întîmplarea face că l-am putut urmări pe Teodorovici de la debut, mai întîi, deoarece ne cunoaştem din studenţie, cînd gravitam amîndoi în jurul grupării de la OuTopos-Club 8, apoi, fiindcă […]