Lumile circulare ale lui Ádám Bodor

Întrebat de Zsófia Balla cum a început să scrie literatură şi cum îşi concepe romanele şi nuvelele, Ádám Bodor menţionează drept punct de pornire „un peisaj, un sentiment, un parfum, un loc unde începe să se petreacã ceva. Ceva ce nu poate fi stabilit, conspectat dinainte. Acest ceva indefinibil, această adiere tainică e sufletul nuvelei“ (în Mirosul puşcăriei, Editura Curtea veche, 2010). Şi, într-adevăr, o adiere tainică pare să însufleţească universurile lui Bodor, un mister greu clasabil, o anumită atmosferă greu precizabilă, care se naşte la întretăierea mai multor lumi. Spaţii de graniţă, incerte, teritorii izolate, ambigue, legate de geografia reală prin firul subţire al unor vagi determinări, lumile lui Bodor sînt ermetice, locuitorii lor nefiind altceva decît umbrele bîntuitoare ale unor timpuri postapocaliptice. Biografia unui răzvătit Născut în 1936, la Cluj, Ádám Bodor vorbeşte despre Ardeal ca despre un spaţiu multietnic, puternic marcat de diferenţele pregnante între naţiile care îl locuiesc, germani, unguri şi români. Spaţiu de graniţă, transfigurat fără îndoială în operele literare de mai tîrziu, cum însuşi autorul spune: „Pentru mine, ideea de pămînt natal o reprezintã acest loc de o multiculturalitate pestriţă şi cu o geografie impozantă, totuşi un pic letargic, care a devenit determinant pentru […]