Roman al dezumanizării radicale provocate de războaie, Toată lumina pe care nu o putem vedea (publicat în 2014) este o pledoarie pentru bunătatea umană, pentru lumina ascunsă din oameni. Este al doilea roman al scriitorului american Anthony Doerr (născut în 1973), roman la care a scris timp de zece ani şi care i-a adus importante premii, nominalizări şi apariţii în topuri ale unor reviste prestigioase. Premiul Pulitzer din 2015 a constituit momentul de vîrf al recunoaşterii internaţionale.
Antony Doerr îşi scrie romanul în capitole şi fraze scurte, percutante, cu o doză considerabilă de lirism, ceea ce îl deosebeşte de proza tipic americană. Acţiunea romanului este plasată în cea mai mare parte înainte şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în Germania şi Franţa ocupată de nazişti, însă capitolele de final surprind ecouri ale războiului resimţite în 1974 şi în 2014, cînd moartea din jocurile de pe internet este trăită empatic de către nepoţii victimelor.
Protagoniştii romanului sînt doi copii. Marie-Laure este o franţuzoaică al cărei tată este lăcătuş la Muzeul Naţional de Istorie Naturală. Fata orbeşte la şase ani şi va fi nevoită să părăsească Parisul împreună cu tatăl ei, cel care trebuie să aibă grijă de cel mai preţios diamant al vremii, Marea de Foc, încredinţat de muzeu spre a nu cădea în mîna nemţilor. Cei doi ajung în Saint-Malo, oraş care, în 1944, a fost ars aproape în întregime, descrierile realizate de Antony Doerr fiind exterm de expresive. Fata se orientează în lume cu ajutorul machetelor făcute de tatăl său (pe care le memorează cu degetele şi astfel poate păşi în realitate), însă acesta va fi arestat, şi fata rămîne cu unchiul Etienne, un „ciudat“ care, după traumele altui război, nu mai are curajul să iasă din casă: „Unchiul ei are mult dintr-un copil, cu nevoi de ascet şi cu desăvîrşire liber de vreo obligaţie temporală. Şi totuşi, ea îşi dă seama că e bîntuit de temeri atît de imense şi de numeroase, încît aproape că poate simţi teroarea care pulsează în fiinţa lui. Ca şi cum la ferestrele minţii lui ar pîndi mereu o fiară“. Fetiţa iubeşte poveştile, tatăl oferindu-i la zilele ei de naştere cărţi scrise în Braille. Aşa se orientează în lume, prin poveştile lui Jules Verne şi prin machetele tatălui său.
Dacă, iniţial, machetele sînt o replică goală a oraşelor, la un moment dat realitatea copiază parcă arta lăcătuşului: „Oraşul, îşi spune Marie-Laure, începe să semene încetul cu încetul cu macheta ei din cameră. Străzile se golesc una cîte una. De fiecare dată cînd iese din casă, devine conştientă de multele ferestre de deasupra ei. Tăcerea are în ea un neastîmpăr, ceva nefiresc. Îşi spune că aşa trebuie să se simtă şoarecele cînd iese din vizuina lui pe o pajişte întinsă, fără să ştie vreodată ce umbră se va abate din înalt“.
Diamantul, cărţile şi machetele nu sînt însă singurele „minuni“ care sparg zidul întunericului. Comunicarea prin radio este încă una, poate cea mai importantă. Celălalt protagonist, Werner, este un orfan neamţ, un băiat extrem de inteligent, care trăieşte cu sora sa la un orfelinat şi speră să nu ajungă să lucreze în mină, acolo unde îi murise tatăl. Va ajunge la o şcoală militară, în ciuda protestelor surorii sale, unde va impresiona cu abilităţile sale, cu talentul său pentru tot ceea ce înseamnă ştiinţă, radio şi comunicaţii în special, dar va ajunge un pion pe tabla de şah a lui Hitler, un copil rătăcit în mijlocul altor copii care învaţă zi de zi dezumanizarea: „Timp de o săptămînă, prizonierul mort rămîne legat de ţăruşul din curte, cu pielea cenuşie de la degerături. Băieţii se opresc şi-i cer indicaţii cadavrului. Cineva îi pune o cartuşieră şi o cască. După cîteva zile, pe umerii lui apar două ciori care-l scormonesc cu ciocurile, pentru ca în cele din urmă îngrijitorul, împreună cu doi băieţi din anul al treilea, să-i reteze cu satîrul picioarele prinse în gheaţă, să-l urce într-un cărucior şi să-l ia de acolo“.
Pe fundalul răului şi al întunericului, Marie-Laure şi Werner vor ajunge să se simtă prin intermediul transmisiunilor radio şi aici se naşte lumina, acea lumină care din punct de vedere matematic nu se poate vedea. Werner are şi rolul de a intercepta transmisiunile radio ale duşmanilor, fetiţa va lupta împotriva nemţilor continuînd ceea ce făcea bunicul ei în timpul Primului Război: va citi, pe ascuns, fragmente din scrierile lui Jules Verne, strecurînd şi mesaje legate se situaţia sa concretă, de ameninţarea din jurul său. Cei doi se vor întîni într-o zi, cînd băiatul o va salva pe Marie-Laure. Iar printre întîmplările romanului răsună, ca un laitmotiv, vorbele de la radio ale bunicului Mariei, vorbe care erau ascultate şi de Werner şi de sora sa: „Bineînţeles, copii, creierul stă în beznă totală. Pluteşte într-un lichid transparent înlăuntrul craniului, niciodată în lumină. Şi totuşi, lumea pe care o construieşte în minte e plină de lumină. Dă pe dinafară de culoare şi mişcare. Deci copii, cum de reuşeşte creierul, care trăieşte fără o scînteiere măcar, să construiască pentru noi o lume plină de lumină?“; „Deschideţi ochii şi vedeţi cu ei tot ce puteţi înainte să se închidă pe vecie“.
Într-o lume în care fiecare gîndeşte că nu există scăpare din ghearele răului, neamţul Werner simte şi dă mai departe bunătate, iubire, lumină. El are puterea de a deveni complicele binelui, de a rămîne om. Astfel, un soldat de elită al trupelor naziste salvează o franţuzoaică, membră a Rezistenţei franceze. Datorită lui Werner – care nu îi va demasca unchiul, îl va omorî pe ofiţerul german dispus să facă orice pentru a obţine diamantul şi o va ajuta să iasă din oraşul asediat –, fetiţa supravieţuieşte. Aşadar, un băiat de 18 ani ascultă o poveste citită la radio de către o fată de 16 ani. Aici apare miracolul uman din care va creşte toată acea lumină ce nu poate fi văzută altfel. În roman există o parabolă, o poveste cu o broască, spusă de mătuşa Mariei: dacă pui o broască în apă clocotită, ea va sări imediat de acolo. Dacă pui broasca în apă rece şi o laşi încet-încet la fiert, broasca va fierbe liniştită. Într-o lume care pare să accepte puterea şi fatalitatea răului, cei doi tineri aleg să fie două broaşte care sar din apa clocotită.
Deşi pare punctuală, redusă la o jumătate de zi, această lumină va străbate decenii, va ieşi la suprafaţă precum carbonul diamantului şi va fi şlefuită şi transformată într-o lumină şi mai mare de către fetiţa oarbă, care, în mijlocul suferinţei şi al spaimei, găsise secretul victoriei: „Încearcă să uite de frică, de foame, de întrebări. Trebuie să trăiască asemenea melcilor, clipă de clipă, centimetru cu centimetru“. Într-un joc al dorinţelor, ea ar vrea să fie un melc, să simtă milimetru cu milimetru viaţa. Oricum trăieşte numărîndu-şi mereu paşii. Ca şi în cazul lui Oedip, orbirea sa simbolizează, într-un alt plan, posibilitatea cunoaşterii profunde.
Carte a războiului de pe cele două fronturi, a peisajelor de o frumuseţe covîrşitoare, a mirosurilor, a senzaţiilor tactile, a invenţiilor din ştiinţă şi tehnică, dar mai ales a minunăţiilor din natură (pietre, moluşte, flori, păsări, nori), Toată lumina pe care nu o putem vedea este un roman complex, multistratificat, impresionant prin atenţia la detalii şi prin discreta, dar nedezminţita pledoarie pentru bunătate şi frumuseţe.
Anthony DOERR
Toată lumina pe care nu o putem vedea
Traducere şi note de Iulia Gorzo
Editura Humanitas Fiction, 2016, 464 p.