Lunatecii – un mare roman de redescoperit

Deşi rădăcina însăşi a creativităţii lui Ion Vinea înseamnă amînare, cu toate că, plecînd de aici, toate cărţile sale au cunoscut o gestaţie neobişnuit de lungă (volumul de poezii s-a lăsat aşteptat aproape jumătate de secol), romanul Lunatecii a avut, fără îndoială, biografia cea mai lungă, mai convulsivă şi, în felul ei, mai spectaculoasă. Cu decenii înainte de a fi devenit o carte, romanul lui Vinea a fost o legendă în lumea literară românească. Ion Vinea scrie un roman… Desigur, Henriette Yvonne Stahl este îndreptăţită, pînă la un punct, să remarce (decenii mai tîrziu, în anii ’80), nu fără reproş, că: „Publicîndu-i-se manuscrisele după cinzeci de ani, Ion Vinea a riscat să fie socotit scriitor al unei actualităţi depăşite. […] chiar şi romanul Lunatecii, apărut după moartea lui, a fost primit ca un roman  desuet, al unui timp depăşit, cu problematica unor tare şi calităţi perimate, deci neinteresante“ (1.) Dacă este clar că, în 1965, romanul a avut neşansa să se adreseze unor critici care aveau centrul de interes în altă parte, nu cred, în schimb, nici că acesta ar fi tipic pentru proza interbelică, nici că ar fi acelaşi roman cu cel la care scriitorul lucra în urmă cu […]