Lunga scrisoare pentru o scurta despartire

Cind trebuie sa scriu despre apropiati, prieteni dragi care au disparut, sint ca oamenii care isi simt in continuare membrele taiate si se poarta de parca ele ar fi in continuare miinile sau picioarele lor. Din momentul in care am aflat de moartea lui Gheorghe Craciun, mi s-au aglomerat in minte imagini amestecate, care compun un fel de istorie comuna: Tocmai terminasem facultatea si lucram la Editura Univers, pe vremea cind directorul ei era Mircea Martin. Aveam biroul chiar in secretariatul editurii si vedeam perindindu-se prin fata mea tot felul de oameni care veneau la profesorul Martin. Prima oara acolo l-am vazut pe Gheorghe Craciun. Desi aveam o mare admiratie pentru el, ii citisem cartile, ii cunosteam teoriile, timiditatea m-a facut mai degraba retrasa si posaca. in plus, tocmai publicasem intr-un volum colectiv si asta ma facea sa ma simt, asa cum se simt toti oamenii foarte tineri si orgoliosi, un fel de buric al lumii. M-a masurat pe sub sprincene, a dat semne – el! – ca stie cine sint si asa am schimbat primele cuvinte. inca de la inceput, m-a invitat sa public la editura pe care se straduia s-o puna pe picioare si pe care cred ca […]