Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
LUNTRE ŞI PUNTE. Un băiat de salon: DD
- 11-10-2012
- Nr. 645
-
Radu Călin CRISTEA
- Politic
- 32 Comentarii
Națiunea română își cere, în sfîrșit, onoarea reperată după poznașa privatizare de la Oltchim: Dan Diaconescu (DD) „trebuie dus la balamuc“, „și-a bătut joc de toată țara“, este „escroc politic“, „șarlatan“, „nenorocit“, „Siminică“, „alienat mintal“ ș.a.m.d. O reflecție spontană: „Păi ce, noi sîntem proști?“. Bună întrebare. Clasificat, de la opincă la vlădică și oarecum în trendul lui Tolea Ciumac, drept omul din tomberon, DD a evoluat în circumstanțe pe care ultimele aparențe par să le treacă prea ușor cu vederea. DD face indiscutabil parte din categoria profund tulburaților. Minciunile pe care DD le scoate din gură, ca pe niște panglici multicolore, ar semnaliza un mitoman extravertit aflat în plin acces maniacal, „logoreic“, „hiperamnezic“, „schimbînd subiectul prin asociații repezi («fuga de idei»)“, „într-o exagerată bună-dispoziție“, emitent al unor „idei delirante avînd conținut expansiv, al ideilor de mărire, de autosupraapreciere“, cu un „limbaj gesticulat bogat, îmbrăcăminte multicoloră, tendințe spre exhibiționism“ (A. Mandragiu). DD ar fi, prin urmare, din perspectivă clinică, un băiat de salon. Cu tot deranjul tabloului său psihic, DD se ține aproape de anumite fire fabulatorii. Ruperile de tăceri și de lanțuri de la OTV emană o stare de euforie pentru că DD inventează și pune în scenă istorii extraordinare […]
Esti sigur ca ai priceput despre ce era vorba?
Excelent articol d-le Cristea! Minunata descriere a acestui mascarici periculos numit D.D. Felicitari!
prea mare sgomot pentru-n prea mic nimic?
Nea Marin
Precizez că autorul proiectului utopic şi subversiv de asanare a societăţii noastre prin sport (“Lecţia de educaţie… fizică”) este un “bandit” (cum se spunea prin anii ’50 ai secolului trecut) cu un caracter insuportabil şi duşmănos, şi numele de PETRE GRIGORESCU, care a fost extirpat dintre noi în urma protestelor îndreptăţite ale unei părţi a publicului doritor de linişte şi vise plăcute. Textul a apărut iniţial în “Dilema” nr 380/ 2009. ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………. Bid them farewell, Cordelia, though unkind: Thou losest here, a better where to find. (King Lear, I, 1)
Excelent text, cu o bătaie oniric/coșmarescă de mare clasă. Problema sociologică DD este încă un mister, problema politică este iminentă, fiindcă e absolut evident că – eventual contra cost – un număr greu de estimat, dar deloc lipsit de importanță, de edecuri politice – mai ales PDL – se vor refugia sub umbrela partidului bîlbîit și vor ciunti din voturile anti-Băsescu. Mă tem că PPDD va juca rolul UNPR în viitorul ciclu parlamentar. Depinde doar de noi ca acest rol să rămînă măcar în opoziție, sine die.
Draga domnule Radu Călin Cristea, cred, mai curând, că o idilă ar putea să se-nfiripe între duduia Mihaela şi domnul în apărarea căruia sare (ca o, bineînţeles, leoaică).
Pe mine mă trage de urechi, – însă nu-i pot fi decît cu totul recunoscător că mă alintă cum, de vreo 40 de ani încoace, n-a mai făcut-o nimeni: Şerbănică!
Mersi, măi Mihaelo!
… cutez sǎ vǎ supun atentiei textul unui coleg de-al nostru, dispǎrut in mod nedrept dintre noi, ca pentru a ilustra cuvintele bietului Nietzsche: ‘Feriti-vǎ sǎ rǎniti pe un jupuit de viu.’ Subiectul asa cum veti vedea, este… ceea ce am avea de invǎtat de la jucǎtorii de rugby. Punctuatia este cea a autorului:
„Lecţia de educaţie…fizicǎ
Cum au mai zis-o şi alţii (foarte puţini la nr.) şi cum o gîndesc poate ceva mai mulţi decît primii dar fǎrǎ s-o spunǎ, eu cred cǎ principala lecţie de educaţie a poporului român, toate straturile ei sociale adunate la un loc, adicǎ cum i-ar plǎcea francezului sǎ zicǎ, confundate, ar fi prin a-i învǎţa şi a-i pune sǎ joace de douǎ ori pe sǎptǎmînǎ (timp de 5 ani ): RUGBY. Ei da, cu Y, si cu litere mari.
E jocul acela cu o minge ovalǎ cam ca un ou, şi care sare ala-n-dala iar ca s-o prinzi trebuie sǎ te antrenezi fugind dupǎ gǎini prin ogradǎ-n plin praf sau noroi
E jocul acela în care dai pasǎ înapoi ca sǎ ajungi înainte
E jocul acela în care pe timp de ploaie de soare de ninsoare în mocirlǎ sau pe terenul uscat ca betonul te-arunci pe jos în cap în brînci în umeri în coate şi-n genunchi cu bucurie şi cu tot corpul
E jocul acela unde toţi cei 15 dintr-o echipǎ fac corp comun ca sǎ cîştige terenul, mingea, partida, jocul şi spiritul lui.
E jocul acela în care te baţi cu adversarul fǎrǎ sǎ te iei la caftealǎ
E jocul în care dacǎ îţi iei de gît adversarul eşti pedepsit cu o eliminare
E jocul acela în care nimeni nu se plînge cǎ-l doare sau cǎ arbitrul nu are dreptate
E jocul acela în care jucǎtorii nu contestǎ şi nu insultǎ niciodatǎ arbitrul
E jocul acela în care învingǎtorii-i aplaudǎ pe învinşi la sfîrşit, la ieşirea de pe teren.
E jocul acela în care pînǎ mai ieri, pauza între cele douǎ reprize de 40 de minute fiecare, era doar de 5 min. direct pe iarba terenului, muşcînd din cîte o jumǎtate de lǎmîie şi bînd nişte apǎ
E jocul acela în care nimeni nu se vaitǎ sau se preface tǎvǎlindu-se pe jos de durere, chiar dacǎ i
s-a spart arcada-ntr-o ciocnire voiniceascǎ
E jocul în care se sîngerǎ se dau îngrijiri medicale şi se joacǎ în continuare
E jocul în care echipele îşi cîntǎ imnul naţional cu mîndrie şi dragoste cu gura pînǎ la urechi împreunǎ cu un stadion întreg în picioare
E jocul acela în care la sfîrşit chiar dacǎ între-timp s-au mai ciocnit bǎrbǎteşte toţi îşi strîng mîna prieteneşte.
E jocul acela în care fair-play-ul, ei da, tot cu Y, este singurul care conteazǎ parcǎ mai tare chiar decît scorul
E jocul pe care ar trebui sǎ-l impunem la scoalǎ începînd chiar de la grǎdiniţǎ, iar pentru cei care au ratat începutul, vor lua lecţii la seral sau dacǎ sînt în stare de dis-de-dimineţǎ.
E jocul pe care ar trebui sǎ-l joace Bǎsescu, Crin, Ponta, Boc, Pleşu si Liiceanu, toţi politicienii, oamenii de afaceri, jurnaliştii, scriitorii şi-artiştii şi toti ceilalţi atîta vreme cît pot fi în picioare pe un teren cu iarbǎ, lung de 100 de metri şi lat de 50.
Vǎ imaginaţi ce meciuri fantastice s-ar încinge !!??
Cei care vor evita educarea prin practicarea acestui sport, vor fi eliminaţi din viaţa publicǎ şi vor fi îndreptaţi spre muncǎ obşteascǎ obligatorie.
Atît cît va dura perioada de tranziţie : 10, 20, 30 de ani si chiar mai mulţi de este nevoie
Ei, DA, domnule Plesu , vom instaura Dictatura Rugby-ului, oricît ar şoca unele cuvinte cu “i” sau cu “y”.
E, cred, singura scǎpare-a poporului român din pierzania în care se duce de-a dura ca un bolovan sau ca o minge turtitǎ de ping-pong, într-un hǎu fǎrǎ fund fǎrǎ sǎ-şi mai dea seama şi fǎrǎ sǎ facǎ ceva, şi-n care se lamenteazǎ de secole recitînd poezii, fǎcînd haz-de necaz şi cîntînd tot felul de balade, unele mai populare decît ‘’altele’’, dezbateri televizate, şi analize filozofico-mistico-politico-social-economice-etc. prin tot felul de ziare şi reviste, care mai de care, şi-n care tot omul azi “scrie”, şi “scrie” mǎi frate, de s-au ameţit şi nu mai ştiu cum sǎ scoatǎ cǎmaşa şi încotro s-o apuce.
Parc-ar fi un popor veşnic beat. Luaţi-o cum doriţi : drogat, “ bit ”, suficient sieşi, prost (educat) sau alte interpretǎri şi traduceri.
STOP !
Înainte de toate sǎ ne suflecǎm mînecile şi sǎ trecem la treabǎ, vom teoretiza dupǎ-aceea.
AFERIM !”
Simt ca se infiripa o idila. O invocati atit de pasional si in mod repetat pe mihaela ca poate o invitam sa-si jos voalul sau masca. Ce ziceti de idee?
Ma tem ca exact tipul de atitudine pe care nu o recomandati a dus la nasterea „monstrului”. DD era un simplu anonim daca CNA persevera in urma cu un deceniu in suspendarea licentei OTV. Acum, un comentariu in plus sau in minus, nu cred ca mai conteaza. As mima totusi optimismul. In politologie exista o teorie prin care exista o supapa de siguranta (e drept – in jur de 5%) prin care orice democratie elimina continutul sau cel mai retrograd, putreziciunile fetide. DD ar putea fi deci un semn de sanatate democratica. Spuneti-mi ca nu ma amagesc…
Măi mihaelo, încîntat de cunoştinţă!
Aş vrea să fiu „au-dessus de la mêlée”, – dar nu joc rugby.
Măi mihaelo, încîntat de cunoştinţă!
Trebuia scris, in mesajul adresat intratabilului maestru, „v-au facut”, nu „vu-a facut”.
Ceterum censeo:
1. Din moment ce Lebedev „minte de dragul minciunii”, el nu seamănă deloc cu DD, care numai de „arta pentru artă” nu poate fi bănuit…
2. La Dostoievski (ca şi la Sologub de altfel, in ciuda titlului inşelător), nu există diavoli „rufoşi şi edentati”: asta e o specialitate pur românească, profund incompatibilă cu spiritul literelor ruseşti! Dar dacă vrem să ne regăsim numai pe noi (ca natiune) in toate cele…
Pericolul diatribelor (evident justificate în rest) anti-Diaconescu este transformarea lui într-un fel de fetiş negativ, adică într-un instrument de legitimare automată a oponenţilor săi (chiar şi atunci când oponenţii aceştia sunt la rândul lor incapabili, corupţi sau criminali) aşa cum s-a întâmplat cu Vadim, devenit argument pentru revenirea la putere a lui Iliescu în 2000…
Să vă mai reamintesc că tot Vadim a servit drept alibi absolut pentru abandonarea cinică a ideii de patriotism chipurile “compromisă” de abuzurile lui şi ale ceauşismului care l-a precedat?
(Dar acesta este un capitol mult prea dureros pentru a fi expediat într-un simplu dialog ocazional!)
Stimate Maestre,
Într-o pagină din “Adolescentul”, Dostoievski, sau unul din personajele care-l reprezintă, mărturiseşte despre sine că e slavofil “tol`ko tak, ot mizantropii… patomú čto tiajelό na serdţe!” (doar aşa… din mizantropie, pentru că mi-e inima grea).
Presupun că motive nu mult diferite vu-a făcut şi pe Dvs să vă manifestaţi ca partizan al useliştilor (recte: al Diadohilor lui Iliescu) în actuala încăierare politică din România… deşi prestigiul incontestabil de care vă bucuraţi ar fi avut probabil mult de câştigat dacă reuşeaţi să vă menţineţi cumva “au-dessus de la mêlée”.
Vreau să mai adaug că, în ciuda ambiguităţilor, şi a amenităţii cu care mă gratificaţi, pentru mine rămâneţi un personaj oarecum simpatic – şi evident un meşter al cuvintelor potrivite (dovada recenta tălmăcire a “Psalmilor”, pe care nu presa literară, ci doar hazardul frunzăririi într-o librărie m-a făcut s-o descopăr), deşi… nu păreţi un om fericit.
Cu respect, al Dvs
Mihnea cel Rău
din „Idiotul”, acesta „minte de dragul minciunii”.
În rest, nu toate personajele lui Dostoievski închid într-însele un abis psihic. Unele sunt, numai, demoniace la modul, mai curînd, burlesc, – slujindu-i nu lui Lucifer, ci unui diavol lamentabil, sordid, rufos şi… edentat. Ca şi, desigur, mitoman.
Nu mai sari asa ca ne sperii pe toti.
Aici, fiecare se poate exprima Liber fara sa fie apostrofat din înaltul parnassului pentru o simpla parere despre Dostoievski si meandrele politicii romanesti.
Ce naiba, doar nu sîntem în clasa a II-a primara la scoala de fete din Falticeni ! Cu grija, te pup ! M.D.
Facem prea multa literatura dintr-un individ care ar putea ajunge la guvernare cu PP-ul sau. Asa e, am gresit cu totii luindu-l peste picior pe acest natarau periculos. Cred ca acum nu se mai poate face nimic. Daca CNA ii ia licenta il face erou. La fel, chiar DD zicea – ce n-as da eu sa ma bage iar la inchisoare. Democratia inghite galusca asta amara, sper totusi sa ramana in opozitie unde poate sa-si faca de cap cat vrea.
Nu deranjati niciodata, domnule Moroianu. Cred ca omul nostru nu are asprimea abisurilor psihice incercate de personajele lui Dostoievski. Mi-ar aminti mai degraba de un personaj dintr-o schita de Cehov. Linistea unei seri in familie e tulburata de fiul care da buzna in incapere cu un imens turban insingerat si urla: „Mama, tata, scrie despre mine la ziar”. Parintii asculta atent si aproape fericiti ca fiul lor a ajuns in paginile ziarului local. Tinarul incepe sa citeasca: „Tinarul X, umblind abrambura pe strada principala a fost lovit de o trasura, prins intre cai si lovit puternic la cap…” Cam acest gen de efecte asteapta si DD: e dispus la orice numai sa se vorbeasca despre el. Cit priveste fundalul istoric, nici in gluma nu mi-as imagina cum ar fi sa fie din nou deceniul 6 al secolului trecut.
La începutul citatului din Valeriu Cristea, se va citi „este” (nu „aste”).
Îmi cer scuze tuturor că deranjez: n-aş face-o, însă, dacă Domnul Mihnea cel Rău ot Moroieni şi-ar vedea de treaba dumisale şi nu m-ar deranja (se putea altfel?) cu preameschinele-i şicane.
Ca să nu ard gazul inutil, am să citez dintr-un celebru „Dicţionar al personajelor lui Dostoievski”, autorul căruia-i Valeriu Cristea (Ed. Cartea Românească, 1983, p. 105), cîteva rînduri, şi anume:
„Povestirea despre 1812 aste capodopera lui Ivolghin, ultima şi cea mai temerară dintre născocirile sale: în improvizaţia lui despre Napoleon […], generalul, se poate spune, devine un Napoleon al fanteziei mitomane.”
Mă opresc, din lehamite, aici.
Îmi cer scuze că deranjez, dar Dostoievski (spre deosebire de adversarul său Saltâkov-Şcedrin) nu avea niciun interes pentru grotescul în sine, cu atât mai puţin “mitomanii clinici”,
pe care nu ştiu să-i fi portretizat vreodată. (Nici măcar Lebedev din ‘Idiotul’ nu este cu adevărat unul.)
În schimb poate că ar fi putut fi convins să repartizeze nişte roluri de tip Verhovenski tată şi fiul pentru perechea Iliescu-Ponta.
Cu o singură condiţie: ca naraţiunea să aibă drept fundal istoric nu epoca noastră lipsită de suficiente resurse demonice, ci deceniul 6 al secolului trecut!
în care năclăiţi în năclăieri năclăiesc din răsputeri ducînd năclăiala nicăieri. bravo cu felicitări!
Chapeau, maitre. Nu vad ce s-ar mai putea adauga…
Excelent! Dumnezeule, ce jocuri de cuvinte savante inspira acest zanatec. Si cind ma gindesc ca am nevoie de niste cuie ca sa atirn citeva tablouri si ca miine voi merge sa le cumpar de la Dedeman…
Intr-adevar – „literatura dedeista”. Documentindu-ma pentru acest comentariu m-am straduit sa-i gasesc niscai echivalente prin Europa. M-am oprit o vreme la Meciar, fost boxer si cel mai longeviv premierul slovac. Eram la Praga si am vazut o emisiune fabuloasa cu el, prin toamna lui ’98 parca. Urma sa piarda postul de premier si s-a despartit, in aceasta calitate, de simpatizantii sai pe postul public de televiziune, vorbind de unul singur live citeva ore, recitind si cintind la chitara. Un DD aproape tras la indigo au italienii in persoana comicului Beppe Grillo. La fel, mai pe la televizor, mai pe facebook, mai pe twitter, Beppe a inceput sa-si stringa aderenti cu glumitele sale. Si-a facut si partid care e acum pe locul al treilea in Italia, cistigind, intre altele, primaria din Parma. Asa ca literatura dedeista mai are cel putin un inainte-mergator – pe don Beppe. Multumesc pentru cuvintele calde.
Intr-o caricatura din ciclul (antediluvian, imi vine a zice, dar ezit sa ma autocomplimentez) La création du monde, Jean Effel il infatiseaza, pe Sarpele ispiticios, inspiralat si inspirat, adresindu-i-se Evei prima asa:
“Je suis le Démon, mais vous pouvez m’appeler Dédé”…
Radu Călin Cristea, în răspunsu-i dat Adrianei Suciu, are dreptate pe de-a-ntregul: un ipochimen ca D.D. nu doar că-i vrednic de o carte, dar, în descrierea ironic-doctă pe care i-o face fostul „critic literar”, se află, in nuce, un întreg roman. Expert în mitomanii clinici, un Dostoievski n-ar fi ezitat, pe cît cred eu, să-l scrie. Felicitări lui Radu Călin Cristea pentru admirabila-i „eboşă”!
Sa inteleg, cum ar veni, ca DD este puisorul nascut viu de gaina Cristoiu? Frumos mai scrieti despre acest Matusalem al compromisurilor pe nume Cristoiu! Lista \\\”monstrilor\\\” e desigur foarte lunga. Cred insa ca DD este, ca sa citez din clasici, nepereche pentru ca tipul lui de manifestare, evident alimentata de impulsuri ce tin de zone patologice ale psihiatriei, este totusi foarte diferit de CV Tudor sau Gigi Becali. Derutant este efectul de masa al unui asemenea gen de lider. De ce \\\”prinde\\\” el atit de bine la public? Te-ai astepta ca potentialii lui electori (15% in sondaje) sa fi capatat o bruma de cultura democratica fie si din probabilitatea ca s-au uitat mult la televizor de doua decenii incoace. Asta ma intriga, le lipseste feedback-ul, nu se raporteaza la realitate ci la un delir imagistic cu efect narcotic.
Comentariile Dvs. sunt nu doar riguros exacte in aprecieri, dar si pline de un umor sarcastic care le face cu atit mai atragatoare la lectura.
Nu-mi amintesc acea discutie, dar asta are prea putina importanta. Comentariile mele, mai ales de cind am aceasta noua rubrica in „Observator”, bat binisor spre literatura. Oamenii politici devin niste personaje, textele au o tesatura narativa distincta de aceea a unei analize seci, de ziar, stilul e mai pretentios, ma joc cu cuvintele, am un adaos consistent de ironie si umor, asadar m-as incumeta sa vorbesc despre un soi, inca timid, de revenire la literatura. Mai am inca niste fronturi deschise in plan politic si, dupa ce le inchid, promit sa ma gindesc serios la sugestia dvs. Va multumesc pentru aprecieri.
Dan Diaconescu e fiul natural al lui ioncristoiu. Amîndoi au acelaşi dispreţ pentru orice lucru serios care împiedică un succes rapid. Aliaţii, acoliţii şi complicii lor sînt numeroşi, bogaţi, activi. Toţi au creat „un curent” în care s-au înscris media de toate felurile.
Nu-nţeleg de ce-ar fi doar DD monstru, Dinu Patriciu, SRS, Bogdan Chireac, Voiculescu etc de ce n-ar fi?
Emoţia e încă puternică fiindcă DD a-ncercat să facă, pe faţă, ceea ce s-a făcut în secret, din 1990 încoace – o escrocherie numită privatizare. Dacă tot n-a reuşit decît să ne-arate „cum e mersu'”, nu i-am putea fi şi-un pic recunoscători?
PS: Apropo de monştri şi monstruozităţi: DD nu e nici măcar un monstrişor dar cei ca el pregătesc venirea monştrilor, astfel încît să nu ne mai surprindă, şi s-ajungem să spunem iar că e „datorită nouă, a întregului popor.” Ceea ce ar fi şi perfect adevărat, şi perfect fals – adică, irelevant, inutil, o adevărată „bombă de presă”.
Judecata foarte corecta. Articol scris in stilul subtire, elegant, al RCC-ului pe care il citesc cu placere. Reiau recomandarea pe care i-am facut-o si cu ani in urma, la Muzeul Literaturii: isi iroseste ironiile cu politica, de ce nu se apuca din nou de critica literara pe care a scris-o cu mare talent si farmec analitic.