Au fost nouă ediții. Festivalul Internațional de Literatură de la București (FILB) a fost inițiat în 2008 de Oana Boca, Vasile Ernu și Bogdan-Alexandru Stănescu. Din 2012, Ioana Gruenwald s-a alăturat acestei echipe. În cei nouă ani de existență, FILB le-a prilejuit cititorilor întîlnirea cu 114 scriitori dn 25 de țări. Pe site-ul filb.ro, se pot citi toate numele care au participat la cele nouă ediții, programul și temele dezbătute. În spațiul generos și primitor de la Muzeul Țăranului Român, FILB s-a dovedit un festival care a adus la București atît scriitori din fostul spațiu comunist, cît și autori din Vestul Europei. De asemenea, tot ce a fost mai bun din literatura română a trecut pe la FILB, inclusiv s-au prezentat și lansat cărțile recente ale autorilor români. În seara de vineri, 9 decembrie 2016, Bogdan-Alexandru Stănescu a aunțat că FILB se oprește aici, la ediția a IX-a, după ce, în august 2015, Festivalul fusese prezentat la Edinburgh Festival și luase premii naționale (la Gala Societății Civile și Gala Radio România Cultural). Motivele sînt prezentate într-un interviu acordat revistei Observator cultural.
Bogdan-Alexandru Stănescu, ai anunțat, în ultima seară a ediției a IX-a a FILB, că „înmormîntăm Festivalul“, că „nu va mai fi ediția a X-a“. E pe bune anunțul?
Da, din păcate e pe bune. N-aș vrea să facem o dramă din asta, sînt subiecte mult mai grave în clipa de față. Dar, la nivel micro, este o dramă dacă ne gîndim la tot entuziasmul, banii și timpul pe care noi le-am investit vreme de 9 ani într-un proiect destinat comunității de cititori ai unui oraș care nu a știut și nu a vrut să-l sprijine.
Care sînt motivele?
Motivele sînt de două feluri: în primul rînd, cele practice, obiective, care ne-au măcinat toată bucuria de a lucra la FILB. Orice organizator de festival independent pleacă la drum avertizat că nu poate exista o singură sursă de finanțare, ci trebuie să se pregătească psihic să îmbine toate fondurile disponibile, venite din n surse, pentru a obține un tot cît de cît omogen. În cazul nostru, însă, a lipsit acea finanțare de bază, sigură, care să ne asigure liniștea să ne concentrăm asupra festivalului propriu-zis. Am lucrat mereu cu bucățele, cu fîșii de fonduri care veneau fiecare cu anumite condiționări: în cazul majorității instituțiilor, ni se spunea că răspunsul legat de o eventuală finanțare îl vom afla la final de octombrie: în acest caz, cum să construiești o listă de invitați pentru un eveniment ce are loc în decembrie? Am plecat de la început de la ideea că vom fi un festival independent, care să nu fie arondat unei instituții, și poate că acest lucru ne-a și adus dispariția. Am primit de-a lungul vremii oferte de „cumpărare“, care însă ar fi transformat proiectul în cu totul altceva. Ceea ce ne-am dorit noi, însă, de la bun început, a fost să atragem atenția instituțiilor publice locale, în speță Primăriei, asupra faptului că există un festival în București care aduce scriitori străini pe care‑i pune în dialog cu autori români și care vrea să devină reprezentativ pentru orașul în care funcționează. Nu ne-am așteptat ca sprijinul Primăriei București să vină de la prima, a doua sau a treia ediție. Nu vreau să mă repet, însă bugetul acestui Festival este atît de mic încît, de multe ori, nu depășește remunerația unui autor „de Nobel“ de la FILIT. E oare atît de greșit să te aștepți ca instituțiile locale să-și asume acest buget, pentru ca noi să putem lucra la ceea ce mi se pare esențial, și anume la dezvoltarea Festivalului? Cînd am ajuns în biroul unui responsabil „de cultură“ din primăria de sector ni s-a spus că nu sînt bani, fondurile fiind alocate unor evenimente cu călușari sau cu toate cuplurile bucureștene care au împlinit 50 de ani de la căsătorie. Haideți să vă explic mai clar: locul în care a avut loc timp de nouă ani acest Festival a fost oferit, gratis, de Clubul Țăranului Român. Mesele autorilor au fost oferite de Cărturești. Am apelat pe cît posibil la institutele culturale ale țărilor din care proveneau autorii invitați, care au reprezentanță la București, primind un sprijin fără de care nu am fi putut funcționa. Dar acest lucru, sper că este evident, îți limitează libertatea: nu poți invita autori doar din țările despre care știi că sprijină evenimente de genul acesta. Poate de aceea nu am avut niciodată invitat un scriitor american, nu? Am avut norocul de a fi sprijiniți de British Council de fiecare dată cînd am avut autori britanici în program, și de Institutul Polonez, Institutul Maghiar, Institutul Francez, Institutul Goethe, Institutul Cervantes, Ambasada Israelului, Ambasada Irlandei, Ambasada Elveției (și Pro Helvetia), Traduki, o organizație neguvernamentală germană care promovează literatura în țările balcanice. Muzeul Național al Literaturii Române ne-a sprijinit cu bani și cazări. Iarăși, Ministerul Culturii ne-a sprijinit cu niște sume care au prins bine la momentul respectiv, dar care, fără a părea lipsit de recunoștință, sînt ridicole, pentru un festival serios. La fel, ARCUB ne-a oferit doi an de zile sume mici – anul acesta nu și-au mai permis. Au fost ani în care Dacia ne-a oferit o mașină cu care să luăm autorii de la aeroport, am primit bani de la o companie farmaceutică din Iași! Din Iași, da? Ne-a sprijinit firma de avocatură Țuca, Zbârcea și Asociații etc. Am primit diverse sume de la ICR, indiferent de conducerea acestuia și indiferent de faptul că acest Festival nu era treaba lor, nu-i obliga nimic, nici măcar moral, să ne ajute. Am avut întotdeauna sprijinul editurilor, mai ales al Poliromului, care au înțeles că un asemenea eveniment e benefic tuturor într-un oraș care reprezintă 70% din vînzarea de carte a țării. Le mulțumim tuturor, mai ales celor care nu aveau nici o treabă cu ce încercam noi să facem. Dar trebuie să fim și noi înțeleși cînd spunem că există niște limite ale entuziasmului, că intervine un rodaj psihic incredibil cînd, an de an, trebuie să încropești un buget din toate aceste bucățele și să știi că, dacă dispare una singură, se dărîmă toată șandramaua. O s-o spun pe șleau: primăria, prin cele două instituții prin care investește bani în cultură, ARCUB și MNLR, ar fi putut acoperi acest festival cu 10.000 de euro, o bază de la care am fi putut porni să lucrăm absolut profesionist. Nu s-a putut.
Al doilea set de motive este unul personal: în fiecare an, am simțit cum dezinteresul acesta instituțional se reflectă în atitudinea noastră, personal, ne-am simțit jigniți, ofensați, răniți – spuneți cum vreți. Este cel mai altruist proiect din viața mea și, poate nu întîmplător, cel mai călcat în picioare. M-am săturat de funcționarii culturali din România (mai nou numiți manageri), de contabilii culturali și de găunoșenia din spatele zîmbetelor binevoitoare. Am pornit de la ideea că vom face un lucru frumos, cum nu exista atunci, în 2008, și l-am făcut pînă când nu s-a mai putut: anul acesta, a trebuit să iau banii puși deoparte pentru after-school-ul copiilor, ca să putem cumpăra biletele de avion ale invitaților străini. Pentru mine a fost un duș cu apă rece: ce facem noi aici? De ce? Sînt întrebări la care nu am mai găsit răspunsul.
Ce te-ar face și v-ar face (pe voi, organizatorii) să vă răzgîndiți?
În clipa de față, nimic. Din partea unei primării care consideră oportună înființarea Teatrului „Stela Popescu“ și a Festivalului „Rodica Popescu Bitănescu“ (hai să vedem cîți bani se sifonează pe acolo, vă asigur că e vorba de sume enorme), nu mă pot aștepta la nimic bun. Ne-am ferit în acești 9 ani de festivisme, am vrut să fie efectiv un eveniment literar adevărat, fără poleiala balcanic‑diplomatică care place atît de mult la nivel înalt. Poate că asta ne-a și făcut oarecum neplăcuți unor anumite persoane, care nu vor altceva decît să folosească aceste evenimente drept aspiratoare de voturi.
Descrie-mi, te rog, cînd începea și care erau pașii necesari pregătirii unei ediții?
În general, începeam a doua zi, după terminarea unei ediții, adică mergeam în siajul entuziasmului existent. Ne-am hrănit, aproape un deceniu, din reacțiile entuziaste ale participanților la acest festival. Nu vreți să știți ce planuri ne făceam a doua zi: de la Patti Smith la Amos Oz, de la Coetzee la Murakami, am încercat tot. A fost un an în care am încercat să ajung cumva la Blondie… Dar să ne fie clar: un autor mare nu vine pe 200 de euro, plus masă și casă. Nu vine uneori nici pe 5.000 de euro, într-o țară în care vînzările de carte nu‑i aduc într-un an roialități nici cît să plătească chiria în New York sau Londra. În general, făceam liste foarte lungi, din care începeau să pice frunzele, de sus în jos. De multe ori, ne apuca toamna și lista nu era gata. Apoi analizam aparițiile de excepție din literatura română din anul respectiv și încercam să grupăm coerent autorii, astfel încît să nu existe discrepanțe majore între ei. În tot acest timp, goana meschină după bani. Ne dau ăia? Ne dau ceilalți? În fine, cînd totul părea să capete contur, încercam să ne gândim la un moderator potrivit pentru serile respective. La primele ediții, moderator am fost eu, împreună cu George Onofrei, apoi am apelat la jurnaliști, la oameni care au stat alături de noi în acest mic deceniu, chiar fără a fi plătiți pentru munca lor, pînă într-un punct. Trebuie să le mulțumesc în mod special: lui George Onofrei, Luizei Vasiliu, Adelei Greceanu, lui Matei Martin, Marius Chivu, Ovidiu Șimonca, Luminiței Corneanu, Anei Chirițoiu, Ancăi Băicoianu, Nadinei Vlădescu, Silviei Dumitrache, lui Cosmin Ciotloș, Iuliei Popovici. Dacă tot sîntem la capitolul mulțumiri, vreau să fac o plecăciune colegilor alături de care am trudit în acești nouă ani: Oana Boca, Vasile Ernu și Ioana Gruenwald. Vreau să-i mulțumesc lui Laurențiu Midvichi, sufletul grafic și al petrecerii, și colegilor mei Alin Croitoru și Dan Croitoru, care au trudit pro bono pe cataloagele noastre făcute mereu în pripă.
Care au fost faptele pozitive și cele negative existente de-a lungul celor nouă ediții?
Faptele pozitive… A existat o atmosferă aici, mie mi-e groază de siropoșenii, dar chiar se simțea o vibrație bună la FILB: elementul pozitiv major a fost publicul. E vorba despre 150-200 de oameni pe care i-am văzut an de an acolo, în sala de la MȚR, o mică sectă pentru care am și ținut noi acest festival atîția ani, indiferent de condiții. Cît despre negative, cred că le-am enumerat mai sus. Orice poate fi îndreptat, reparat, corijat cînd simți că nu muncești în van.
La edițiile FILB, au fost scriitori din 25 de țări. Spune-mi cît de greu este să aduci un scriitor din străinătate la București, în fața publicului român? Cum ați reușit să‑i convingeți?
Sincer să fiu, acum nu-mi mai amintesc greutățile. Sau, mai bine zis, nu mai ocupă prim-planul. La început, ne-a fost foarte greu, pentru că nu știe nimeni nimic despre noi, trebuia să ne facem autoportretul cît mai măgulitor, eventual să apelăm la cunoscuți de‑ai scriitorilor, care să le explice că nu e nimic dubios la mijloc. Apoi, fără să exagerez, ni s‑a dus vestea, am început să primim mesaje din partea unor scriitori care ne spuneau că ar fi încîntați să vină la București, pentru că auziseră de la alți autori ce bine a fost aici. Asta ține de respectul pe care-l arăți unui autor, de grija pe care i-o arăți, de faptul că, în alea 4-5 zile cît stă aici, devine cel mai important om pentru organizatori.
La toate edițiile Festivalului, au stat alături scriitori din România cu scriitori din lumea largă, în dialoguri foarte dense și curajoase. Ai simțit vreun moment că scriitorii români sînt complexați cînd vin scriitori din afară?
Nu, nu complexați. Poate, la început, în primii doi ani, s-a simțit lipsa de experiență a scriitorului român care, de fapt, nu putuse să exerseze lectura publică, dialogul cu alți scriitori și cu publicul. Adică era evident că un scriitor occidental e un profesionist în comparație cu cel român. Apoi diferențele s-au estompat. În ultimii ani, pot spune că, de multe ori, scriitorii români au dus greul și au fost cap de afiș.
La un moment dat, a apărut un frate al FILB, FILTM, la Timișoara. Ce se va întîmpla cu FILTM?
FILTM este un proiect din echipa căruia fac parte doi dintre organizatorii FILB. Cînd Oana Boca a venit cu ideea unui frate al FILB, la Timișoara, i-am spus că e o nebunie. Mi-a demonstrat că acolo unde există bunăvoință din partea autorităților, acolo unde nu banii sînt cea mai mare problemă, un asemenea festival poate fi făcut chiar cu mai puține eforturi. Într‑un fel, FILTM stă la baza hotărîrii mele de a închide FILB-ul: am avut chiar în casă exemplul unui proiect similar (pînă la identificare), dar care e primit cu brațele deschise în orașul unde funcționează. De ce Bucureștiul rămîne indiferent? Știți ceva? Timișoara merita să cîștige titulatura de Capitală Europeană a Culturii, pentru eficiența și modestia cu care a lucrat.
Chiar nu-ți pare rău că ai făcut anunțul de oprire a Festivalului Internațional de Literatură București?
Deocamdată, nu.
Dacă ar fi să scrii o singura frază, de final, despre FILB, care ar fi aceea?
Un festival independent, care s-a născut înaintea vremii sale, a trăit în ciuda vremii sale și care a ales să moară decent, pe limba lui.
Interviu realizat de Ovidiu ȘIMONCA