Machiavelli și Piața Universității

  • Recomandă articolul

Întîmplarea a făcut ca, în ultima perioadă, să mă ocup de Machiavelli. I-am tradus şi publicat de curînd Scrisorile, pe cît de riguroase şi de exacte în analiza politicii statelor italiene şi europene din acei ani, pe atît de pătrunzătoare şi de fine sub aparenta neruşinare şi comicitate a întîmplărilor cotidiene. Machiavelli este vestit pe tot mapamondul din pricina micului tratat cunoscut sub titlul Principele şi a dictonului nicicînd pronunţat ca atare „scopul scuză mijloacele“. În Istoria filozofiei occidentale, scrisă de mintea de cristal care era Bertrand Russell, acesta, ajungînd la perioada Renaşterii, face o afirmaţie şocantă pe care apoi o explicitează cu simplitatea şi percutanţa care îl caracterizează. O citez pentru precizia şi stringenţa ei: „Renaşterea nu a produs nici un filozof teoretician important; a produs, însă, un om de cel mai înalt nivel în filozofia practică: Niccolò Machiavelli. E de-acum un obicei ca el să ne scandalizeze şi fără îndoială că Machiavelli uneori  chiar e scandalos. Dar mulţi alţii ar fi la fel dacă, asemeni lui, n-ar cădea pradă imposturii. Filozofia sa politică este ştiinţifică şi empirică, bazată pe experienţă şi pe necesitatea de a găsi mijloacele potrivite atingerii anumitor scopuri“, şi adaugă: „Mare parte din infamia legată de numele său vine din indignarea ipocriţilor, care urăsc să recunoască făţiş cînd o faptă e rea. […] O asemenea onestitate intelectuală cu privire la lipsa de onestitate politică greu ar fi fost posibilă într-o altă epocă şi într-un alt loc“.

Considerat, pe bună dreptate, punctul de cotitură spre modernitate a teoriei politice, măr al discordiei în toţi cei aproape cinci sute de ani care s-au scurs de la publicarea lui, Principele cercetează, cu mărturii din istoria trecută şi contemporană lui, cum se cuceresc, cum se păstrează şi cum se pierd principatele. Destinat să placă familiei  Medici, de curînd revenită la conducerea Florenţei şi care îl alungase pe Machiavelli din politică şi din cetate, micul tratat, care, cu onestitatea pomenită, nu era lipsit de cinism, lua în discuţie, însă, numai una dintre cele trei forme de guvernare socotiteclasice şi dezbătute de toţi teoreticienii epocii: anume regimul monarhic. Celelalte două erau regimul aristocratic şi regimul popular, adică republican.

Mai puţin se cunoaşte, iar la noi defel, că celălalt strălucit tratat politic al lui Machiavelli, mult mai amplu şi altfel orientat, este dedicat celui din urmă: Comentarii la prima Decadă a lui Titus Livius (Discorsi sopra la prima Deca di Tito Livio), adică la primele zece capitole din faimoasa istorie a Romei scrisă de marele istoric latin şi cunoscută sub titlul Ab Urbe condita. Titlul, poate neîmbietor astăzi, poate şi volumul mai stufos şi mai adîncit în istorie decît al Principelui, la care se adaugă stilul in­egalabil al lui Machiavelli, au făcut ca această lucrare fundamentală a teoriei politice universale să nu fie încă publicată în româneşte, în vreme ce în alte limbi ea a cunoscut mai multe versiuni de-a lungul veacurilor.

Nu intenţionez să intru în substanţa acestei scrieri, vreau numai să spun că în ziua de duminică, 29 ianuarie, mă ocupam cu citirea ei. Iar cînd, făcînd o pauză, am deschis televizorul şi am văzut manifestanţii din toate marile noastre oraşe, am constatat cu uimire că ultimul fragment citit de mine vorbea exact despre ele. De aceea vi-l propun aici, absolut neschimbat (Cartea întîi, cap.IV): „Acum ţin să vorbesc despre răscoalele ce au avut loc la Roma între moartea Tarquinilor şi  crearea Tribunilor, iar apoi despre alte lucruri ce contrazic opinia multora care spun că Roma a fost o republică sfîşiată de discordii şi plină de o asemenea dezordine încît, dacă norocul şi virtutea militară n-ar fi suplinit toate neajunsurile pe care le avea, ea ar fi fost mai prejos decît orice altă republică. Nu pot tăgădui că norocul şi armata au fost temeiul puterii romane, dar îmi pare că aceştia nu-şi dau seama că, acolo unde armata este temeinică, trebuie să existe şi o orînduire temeinică, aşa că rareori se întîmplă să nu-i surîdă şi norocul. Dar să trecem la celelalte însuşiri ale acelei cetăți. Spun, deci, că mie îmi pare că cei care condamnă discordia dintre nobili şi plebe învinuiesc tocmai acele lucruri care au fost cauza principală a păstrării libertăţii la Roma şi că ei iau mai degrabă seama la zarva şi hărmălaia pe care acele discordii le provocau decît la efectele lor benefice; şi îmi pare că aceştia nu ţin cont de faptul că, în fiecare stat, există două umori diferite, una a poporului, alta a celor sus-puşi, şi că toate legile făcute în favoarea libertăţii se nasc din dezbinarea dintre cele două, cum lesne se poate observa că s-a întîmplat în cazul Romei. Pentru că, de la Tarquini pînă la Gracchi, vreme de mai bine de trei sute de ani, tulburările din Roma rareori atrăgeau după ele exilul şi de foarte puţine ori provocau vărsare de sînge. De aceea, nu putem socoti asemeni tulburări dăunătoare, nici nu putem numi dezbinată o republică ce, pentru o vreme atît de îndelungată şi în atîta învrăjbire, nu şi-a trimis în exil mai mult de opt sau zece cetăţeni, care n-a ucis decît foarte puţini şi tot pe foarte puţini i-a condamnat la plata unor amenzi băneşti. Şi nu e drept nici să numim dezordonată o republică care a dat atîtea exemple de virtute; căci exemplele bune sînt rodul educaţiei bune, educaţia bună e rodul legilor bune, iar legile bune sînt rodul acelor discordii pe care mulţi le condamnă fără chibzuinţă. De fapt, cel ce va cerceta cu atenţie rezultatele acestor discordii va vedea că ele nu au produs nici un surghiun şi nici o violenţă care să nu fie favorabile binelui comun, ci numai legi şi rînduieli în beneficiul libertăţii obşteşti. Iar dacă cineva spune că manifestările acelea erau nefireşti, ba chiar cumplite, auzind că tot poporul striga împotriva Senatului şi Senatul împotriva poporului, văzînd oamenii că alergau în neorînduială pe străzi, că-şi  închideau prăvăliile şi că toată plebea părăsea Roma – toate acestea înspăimîntîndu-l doar pe cel ce le citeşte –, eu unul răspund  că oricare cetate trebuie să aibă anumite căi prin care poporul să-şi verse focul; asta mai ales în cetăţile care, în toate lucrurile de seamă, ţin să se bizuie pe popor, iar dintre ele, Roma a avut-o pe aceasta: atunci cînd poporul doreao lege făcea ori ce-am spus mai înainte ori refuza să se înroleze pentru a pleca la război, astfel încît, pentru a-l domoli, era nevoie să-i dai cît de cît satisfacție. Iar dorinţele popoarelor libere rareori sînt dăunătoare republicilor, deoarece ele iau naştere fie pentru că popoarele se simt asuprite, fie din teama că vor fi asuprite în viitor. Dar chiar şi dacă părerea poporului ar fi  greşită, există întotdeauna remediul adunărilor populare din mijlocul cărora se poate ridica un om de bine care, prin vorbele lui, să-i arate în ce fel se înşală. Popoarele, cum spune Cicero, deşi neştiutoare, sînt în staresă plece urechea la adevăr şi cedează cu uşurinţă atunci cînd adevărul le este spus de către un om demn de încredere“.  Cred că Machiavelli lămureşte îndeajuns situaţia, iar eu nu contenesc să repet tuturor îndemnul de a-i reciti pe clasici. Şi cu aceasta, promit şi o viitoare publicare a Comentariilor în colecţia „Biblioteca Italiană“.

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }