Machismul „creştin“, de la farmec neopăgîn la ridicol

În erudita sa lucrare despre Eliade şi Culianu, Religie, politică şi mit (Polirom, ediţia a II-a revăzută, 2014), Andrei Oişteanu observă dezacordul obiectiv dintre „filozofia creştină a «iubirii aproapelui» şi a «întoarcerii celuilalt obraz»“ şi cultul violenţei, cu militarismul şi virilismul propovăduite de noii profeţi ai neopăgînismului“ gardist. Autorul citează, în acest context, din publicistica legionară a lui Mircea Eliade din 1938, în care autorul exaltă „promovarea bărbăţiei şi a spiritului ofensiv“, „eroismul“, „naşterea unei noi elite, care-şi cucereşte libertatea învăţînd să moară şi să jertfească“ etc. (p. 9).   Elementele neopăgîne inserate în retorica Mişcării Legionare sînt, probabil, evidente pentru oricine: cultul morţii „pentru plămădirea României Legionare“ recomandat explicit de Codreanu, în Cărticica şefului de cuib (1933), cultul „pămîntului strămoşesc“ (talismanul săculeţului cu ţărînă), exaltarea virtuţilor marţiale etc. Toate acestea fac parte din zestrea neopăgînă a acestei mişcări fundamentaliste, ce a cultivat, pe de altă parte, un ortodoxism mesianic care a făcut-o atractivă pentru mulţi preoţi şi ţărani. Ca religie a paradoxurilor, creştinismul invită la „nebunia Crucii“, la credinţa în Învierea unui Mîntuitor aparent învins şi într-un „Dumnezeu ascuns“, care lucrează de multe ori delicat: vorbind prin tăcere şi consolînd prin pace. Este, desigur, cu totul altceva decît venerarea […]