#MacronLeaks

„There is no news.“ Asta a anunțat prezentatorul de știri al BBC în seara de 18 aprilie 1930, la ora 20 și 45 de minute. A urmat un sfert de oră de muzică (pian), iar la fix, transmisiunea s-a mutat în sala de concerte londoneză Queen’s Hall, pentru o reprezentație a operei Parsifal.

În calitate de prezentator de știri, mi-am dorit adesea (cel mai de curînd, la 1 Mai) să pot deschide gura doar ca să spun: „Astăzi nu s-a întîmplat nimic – să ascultăm, deci, niș­te muzică“. Secolul al XXI-lea nu tolerează însă astfel de erezii și, la drept vorbind, oricînd se întîmplă ceva în vreun colț al lumii care să justifice o știre: sîmbăta trecută, în preziua turului al doilea al prezidențialelor din Franța, m-am (ne-am?) trezit chiar cu un ditamai subiectul pe cap: hackeri neidentificați ar fi pus la cale un atac major asupra echipei de campanie a lui Emmanuel Macron, actualmente președinte ales.

Cine s-a fript cu Brexit și cu Trump suflă și‑n alegerile pentru Primăria Ciorogîrlei: încă din titlu (eu am optat pentru un cît mai neutru, sper, „Franța: echipa de campanie a lui Macron reclamă un atac informatic «masiv»“), vestea duhnea sulfuros a „alternative facts“ („datele paralele“ invocate de Administrația americană atunci cînd nu-i convine vreun adevăr – și nu‑i convin multe!) și a fumul care o fi ieșit din telefonul doamnei Clinton după ce, în urma atacurilor cibernetice care-au dezvăluit multe miș­mașuri din campania sa și a Partidului Democrat, femeia i-o fi dat foc. Încărcați pe un site care garantează anonimatul colaboratorilor, vreo nouă gigabiți de date (documente interne, unele autentice, altele – zice echipa de campanie – false, e-mailuri etc.) au ajuns apoi pe portalul WikiLeaks, specializat în publicarea informațiilor secrete și în profilurile de pe site-uri de socializare ale mai multor membri, colaboratori și simpatizanți ai Frontului Național al doamnei Marine Le Pen.

Ciudat, observa cineva pe site-ul de microblogging Twitter, cum extrema dreaptă din Europa pare să aibă la dispoziție cele mai puternice programe antivirus: nimeni n-a reușit să facă publice pînă acum cantități impresionante de informație brută, neprelucrată, de­­s­pre amicii englezului Nigel Farage, despre campania din Austria a lui Norbert Hofer ori despre finanțele olandezului Geert Wilders. Ceva mă face să cred că nici de­spre AfD-ul nem­țesc n‑o să citim cine știe ce dezvăluiri en gros anul acesta (dacă-mi permiteți o mică digresiune, aș fi foarte interesat să-mi bag nasul prin e‑mailurile unui partiduleț-fantomă de la noi, cel cu portretul lui Țepeș drept siglă, sau prin documentele interne ale unei eterogene organizații care țintește la schimbarea Consti­tuției).

Momentan, în ceea ce privește Les Macron Leaks, am nimerit într-un soi de paradox al lui Socrate adaptat vremurilor: tot ceea ce știm e că nu știm mare lucru. În dezbaterea televizată de dinaintea turului al doilea, Marine Le Pen a strecurat o insinuare („Sper să nu aflăm că și dumneavoastră aveți vreun cont prin Seychelles“). Drastica lege franceză privitoare la acțiunile de campanie a oprit însă pînă după anunțarea rezultatului orice discuție despre conținutul documentelor făcute publice și – cel puțin în primă instanță – nici măcar WikiLeaks n-a găsit ceva cu adevărat compromițător. Verificările (oficiale și independente) vor dura probabil cîteva luni: ancheta Panama Papers (una mult mai amplă, e-adevărat, consacrată mutării unor fenomenale profituri în paradisuri fiscale) a presupus mai bine de un an de muncă din partea unor ziariști din 80 de țări, inclusiv din România.

Veți fi observat, poate, că n-am menționat pînă în momentul de față Rusia, spre care s-au îndreptat imediat primele suspiciuni. Sigur, nu Macron l-a vizitat pe Vladimir Putin în martie, dar – pînă la proba contrarie, clară și fără echivoc – chiar și o autocrație cu ambiții imperiale renăscute rămîne nevinovată. Și cine poate să bage mîna în foc că Donald Trump, cel care a susținut-o tacit pe Marine Le Pen („e cea mai puternică atunci cînd vine vorba de frontiere și e cea mai puternică în ceea ce privește lucrurile care se întîmplă în Franța“), nu e străin de cele întîmplate? Povestea aceasta, însă, indiferent cine o fi ticluit-o, face deja parte dintr-un deja tulburător șir de al cărui capăt n-o să dăm prea curînd: Brexit, Trump, Macron. Ce urmează?

Dacă publicația online Daily Beast intuieș­te corect, însă, nu poți exclude nici un plot twist (o întorsătură de situație): echipa de campanie a lui Macron a studiat cele întîmplate la referendumul din Marea Britanie și la alegerile din America, era conștientă de riscuri și – cine știe? – e posibil să fi atacat preventiv: după cum ziceam, documentele interne au fost publicate în baza embargoului mediatic impus de legea franceză, așa că ceea ce s-a relatat inițial despre Macron Leaks a fost, în proporție covîrșitoare, ceea ce a transmis echipa președintelui ales despre ele. Dacă, în loc să stai cu frica-n sîn și să aștepți atacul informatic, o faci pe prostul și le dai pe tavă hackerilor o grămadă de… nimic? Trucul ar fi atît de simplu, de elegant și de franțuzesc, încît m-ar face pe mine (anglofil asumat, încă, în ciuda Brexitului) să strig „Allez les Bleus“!