Maître, maître!

Există, în lumea cărţilor, două tipuri de discurs licenţios: de stînga – înjurătura gratuită şi deşănţată a maselor, importată de pe tarla şi urbanizată în crîşme sau în chioşcuri – şi de dreapta – sudalma grea, ruperea unui tabu (doar) în momente-cheie de draci şi de neputinţă. Prima e epidemică, se multiplică exasperant, ajunge un fel de „ce mai faci?“, a doua e epocală, roială, îţi dă impresia că Nefîrtatul însuşi a conlucrat şi o va adeveri. Maestro este, după această împărţeală, un roman „marxist-leninist“. La tot pasul, cînd ţi-e lumea mai dragă, Emilia (Emiluţa, Emi, naratorul de serviciu) scaldă sictirită istorioara într-o zeamă impudică, şi n-ar deranja, dacă n-ar face-o iar şi iar şi iar. Subiectul însă chapeau bas! Cu genul de epic „instantaneu“, în care flash-ul narativ alternează cu excursul, romanul agaţă de fotoliu un cititor conştient că, dacă sare cîteva pagini, s-ar putea să rateze pasaje mortale (la propriu, uneori). Tina Marcu, jurnalistă bătăioasă, înfometată de subiecte şi de acţiune, o păţeşte în mijlocul minerilor veniţi la Bucureşti să spargă capete şi guverne. Avram Duca, Maestro, „pune ochii pe ea“ şi joacă totul pe cartea aroganţei. N-are nici o şansă. De-aici încolo… dumnezeul-narator cu mila. Aproape ciudat, […]