Un creier hrănit cu literatură şi care a făcut din literatură principala cheie de înţelegere a lumii se trezeşte, brusc, înlăturat de la masa celor care şi-ar putea spune vreodată scriitori. Exclus definitiv, printr-un accident al destinului, din anturajul candidaţilor la glorie şi aruncat, pentru tot restul vieţii, în lumea măruntă a profesoratului la o şcoală de cartier, dintr-un oraş înfundat în tristeţe şi ruină, personajul acesta îşi va scrie cu frenezie, în cel mai cenuşiu anonimat, o antioperă, umplînd caiete peste caiete cu substanţa vieţii sale de zi cu zi, cu stranietatea unor vise care îl descentrează şi cu variante ale celor mai amare interogaţii.
Aşa s-ar putea rezuma, într-un paragraf, startul unuia dintre cele mai ambiţioase romane apărute în literatura noastră: Solenoid. Profesorul căruia i se refuză vocaţia literaturii este un alter-ego răsturnat al scriitorului care semnează romanul, oraşul străbătut de tramvaie delabrate e acelaşi Bucureşti cartografiat de Cărtărescu încă de la primele sale proze, iar şcoala către care duc drumurile celui care-şi trăieşte obsesiv anonimatul, scriind frenetic, e situată într-un cartier periferic, în Colentina, unde a predat şi autorul cărţii însuşi. Un joc al oglindirilor în negativ se deschide cititorului de la bun început, şi tot de aici demarează un lent, dar incisiv proces de chestionare a rostului literaturii cu anexele ei ce ţin de succes, de faimă şi ceea ce stabilim a fi rost şi valoare.
O hartă personală
În structura Solenoidului se amalgamează piese dintr-un muzeu personal al inocenţei, obsesii îndosariate în jurnale şi proze, recognoscibile a fi ale scriitorului cu care naratorul se identifică pe porţiuni consistente ale pistelor desfăşurate aici, ambiguităţi identitare, ce au ca miză, în fond, o cunoaştere lipsită de iluzii, demistificatoare şi de aceea singura capabilă de creaţie. Tot aici sînt cartografiate, ca în multe alte scrieri, spaţiile copilăriei, gravate, după intensităţi emotive, într-un peisaj de stări şi afecte pe care Bucureştiul, ca un adevărat centru al lumii, le provoacă şi le întreţine. Aerul rămîne nostalgic, destabilizator, locurile bune alternează cu teritoriile neliniştitoare, blecheriene, ale angoasei şi ele toate compun o geografie modelată din, spune autorul, „substanţă psihică, din dulcile şi lustruitele pietre ale emoţiilor“.
Rostul tuturor acestor recuperări, al multitudinii de istorii colorate de o interioritate invazivă este inserat în rostul mai amplu, care ordonează căutările antieroului acestui roman: darea de seamă asupra unui sine pe cît de retractil, pe atît de avid să se facă înţeles, accesul la o formă de comunicare totală, autentică, una care echivalează, în fond, cu posibilitatea de eliberare din „cercul strîmt“ al oricăror iluzii. Trecînd printr-un şir de gradaţii şi corespondenţe, de plieri şi simetrii, desenul care se generează, repetitiv şi obsesiv, în cele patru părţi ale masivului Solenoid nu face decît să etaleze indicii despre posibilitatea existenţei unei chei de boltă, a unei teorii unificatoare, a unei perspective cu adevărat buimăcitoare, singura care ar putea să explice coexistenţa unor ordine extrem de contrastante, incomunicabile şi etanşe în registrul lor orb de existenţă.
Pentru a ajunge la unicul idiolect literar cpabil să reziste la amploarea construcţiei, Cărtărescu aglutinează, în Solenoid, tandre vocabule ale amintirii, alături de termeni ai purei denotaţii, recuperaţi din registrul fizicii cuantice sau din manualele de parazitologie. Creează vase comunicante prin care sensuri desprinse din tratatele de medicină legală se întîlnesc cu cele revelate de visele marilor romantici, împrumută inflexiuni din cadenţa unor scrieri sacre, ca şi din marile cărţi negre ale suferinţei şi revoltei, cum au fost, de pildă, Cîntecele lui Maldoror. Nu etalează un procedeu de noutate absolută, ţesătura stilistică ţinînd de semnătura cu neputinţă de confundat pe care acest scriitor şi-a elaborat-o, cu variaţiunile specifice, în fiecare volum publicat. În Solenoid însă există pagini în care acest mozaic de limbaj dobîndeşte o plasticitate, o supleţe şi o imponderabilitate demne de marile compoziţii muzicale, un ritm şi o forţă care dau corp textului exact în măsura în care îi suspendă legile de funcţionare normate între parametrii literaturii, aşa cum o ştim. Efectul final e acela al unor autostereograme, despre a căror modă se povesteşte în roman, suprafeţe pe care începi să discerni abia după ce încetezi să focalizezi detalii izolate, abia cînd rătăceşti pe întinderea planşelor, cu globii oculari relaxaţi.
Sînt pagini care respiră asemenea unor poeme stranii, recuperate din adîncimi pe care literatura le-a uitat, pagini scrise „sub soarele negru al melancoliei“, în care zădărnicia şi urgenţa scrisului coabitează în aerul celor mai fecunde paradoxuri. Scrisul e zădărnicie, susţine vocea care fixează tonalitatea adîncă a acestei cărţi, căci ultimul cititor căruia îi e destinat va fi focul. Cu toate astea însă, pentru cel care nu are altă soluţie, pentru însinguratul hiperlucid, scrisul e unicul mijloc prin care poate ajunge la un plan de evadare, la harta rîvnită, în care e înscris drumul în afara dimensiunilor acestei lumi de privaţiuni, frică şi deznădejde.
Planul de evadare, scopul suprem al căutărilor naratorului din Solenoid, nu prefigurează însă o viziune escapistă, pleziristă asupra literaturii, ba din contră. Un astfel de plan respinge imaginile frumoase cu care profesioniştii scrisului construiesc şi întreţin mirajul, iluzia unei lumi în armonie, a unei ordini suportabile. Iată confesiunea profesorului de literatură, care a ratat vocaţia de autor de succes, dar a rămas devotat scrisului ca unic mijloc de edificare: „Scriu aici, seară de seară, în casa mea din centrul oraşului, universului, lumii mele, o anticarte, opera pentru totdeauna obscură a unui antiscriitor. Sînt nimeni şi am să rămîn mereu aşa, sînt singur şi pentru asta nu există remediu, dar nu mint pe nimeni pictînd uşi ce nu se vor deschide niciodată pe pereţii acestei lumi piranesiene“. Un scriptor anonim, cum e naratorul Solenoidului, va căuta mereu şi mereu fisura către un spaţiu imposibil de gîndit, cum imposibil de gîndit ar fi volumul unui cub pentru locuitorii unei lumi strictamente plane. Graalul secretat de pliurile oricărei astfel de scrieri acesta ar trebui să fie: conştientizarea limitelor propriei lumi, a condiţiei de prizonierat ontic şi, implicit, căutarea unei căi de ieşire. Orice alt rost al scrisului e van, iar rezultatul, oricît de spectaculos, un simplu paliativ la o situaţie neameliorabilă.
Există, în Solenoid, o întreagă reţea de obiecte stranii care indică posibilitatea existenţei unor lumi de o complexitate epustuflantă, în care regimul existenţial se modifică exponenţial, la trecerea dintr-o dimensiune în alta, transformarea atingînd proporţii inimaginabile. Obiectul care aproximează existenţa unor astfel de universuri pe care simţurile noastre nu şi le pot reprezenta este misticul teseract, formă geometrică ce implică dimensiuni imposibil de reprezentat, abstracţiune la care oamenii de ştiinţă au încercat să ajungă prin raţionament matematic. O altă cale către ipoteza, metafizică, în fond, a unui joc infinit şi fascinant al dimensiunilor e cea deschisă de vis, realitate proteică, un adevărat sistem nervos cu rol central în întreaga carte şi, de altfel, în întreaga operă cărtăresciană. Nu întîmplător, miezul romanului e rezervat transcrierii unor vise despre care autorul însuşi povesteşte, în interviuri, că sînt cît se poate de reale.
Calea de acces către o altă dimensiune, cheia care să dezlege o reţea insidioasă de criptografii stranii, piesa de puzzle care lipseşte pentru ca evadarea să fie posibilă se revelează aşadar în vis, dar nu în orice vis. E invocată, în roman, o structură onirică esenţială prin care o astfel de cunoaştere capătă realitate, iar acea structură poartă numele„orama“, visul care nu vine din cadrul desenat de dimensiunile cunoscute creierului nostru, ci de altundeva („Visele sînt planuri de evadare, ca şi muzica, metafizica şi trigonometria sferică. Tot ce ne vorbeşte în lume ne spune acelaşi lucru: ieşi de aici! Pleacă ! Locul tău nu e aici. Orice vis îţi pune cu stăruinţă o întrebare“). Viziuni creatoare de anxietate, cel mai adesea imposibil de descris, se înfiripă în spaţiile intermediare, la trecerea dintre somn şi trezie sau dintre viaţă şi moarte, şi Solenoidul colectează astfel de mărturii invocînd, de exemplu, experimentele de spînzurare controlată pe care le-a practicat Nicolae Minovici, dar nu numai. Planşele desenate de el, în urma acestor agresiuni asupra sistemului nervos, la fel ca teoriile despre cea de a patra dimensiune sau ca experinţele onirice intense, completează un aşa numit dosar al evadării, mai mult un palimpsest halucinatoriu, la care au contribuit, în decursul istoriei, marii însinguraţi ai literaturii. Cărtărescu îi invocă pe Lewis Carroll, pe Poe sau pe Nabokov, nemaivorbind de Kafka, scriitori cu un fond obsesional pecetluit de căutarea a ceea ce naratorul Solenoidului numeşte „ieşirea din închisoarea sinistră a lumii“. Povestea lui Nicolae Vaschide, oniromantul care a lăsat Somnul şi visele, istoria alambicată a manuscrisului Voynch, un tom ilizibil şi neliniştitor – în fond, o altă planşă de coduri şi indicii care cer un alt limbaj pentru a-şi revela conţinutul –, completează, toate, o serie de enigme de care mintea profesorului anonim e modelată şi fascinată.
Semnul major sub care e ordonată materia vastă din acest roman labirintic ţine de o alegere, de o tentaţie şi de un refuz. În cancelaria decolorată a şcolii generale din Colentina, Irina, iubita celui care-şi scrie neabătut caietele, îl pune în faţa unui soi de test, aparent fără miză: dacă ar fi să salveze din flăcări un copil, chiar unul despre care ar şti că poate ajunge un mare criminal, sau o operă de artă de o frumuseţe indicibilă, ce ar alege? Întreaga carte poate fi citită ca singurul răspuns pe care naratorul îl poate oferi acestei dileme, răspuns din care răsar, la tot pasul, rizomii unei forme de înţelegere a acestei condiţii existenţiale în care greutatea, durerea şi greşeala nu se supendă, dar în care foarte mult rămîne încă să fie decis: „un copil n-are doar un viitor, ci milioane de creode în faţa lui. Orice pietricică pe care calcă, orice fir de iarbă pe care-l priveşte e un macaz care-i poate schimba direcţia vieţii. Fiecare clipă a direcţiei sale e o răspîntie. Nici un prunc nu e destinat să ordone uciderea pruncilor. În alt viitor, el poate chiar să-i salveze. În altul poate doar să picteze pruncuciderea lui Irod. E o-ncrengătură de lumi în faţa noastră, dar fără copilul de la-nceput nu există niciuna“. Strigătul de ajutor, „serigrafiat“ pe pagini întregi, e, în fond, tot un strigăt al copilului care imploră să fie salvat, al copilului care ne locuieşte pe toţi şi pentru care comparaţia cu un alt tip de creaţie, oricît de desăvărşită, e, în momentele ultime, inutilă.
Planeta Solenoid
O carte a copilului, aşadar ar fi Solenoidul, mantră de uz personal, al cărei ritm repetitiv se măsoară după bătăile inimii, în singurătate, în anonimat. Printre cele mai frumoase pagini le-aş numi pe cele care redau atmosfera alienantă, dar îmbibată de aerul descoperirilor, din preventoriul de la Voila, dar şi fascicolele în care intră, cu griuri, dar şi cu mult, foarte mult umor, viaţa şcolii. Aici se trăieşte măsurat, între reguli absurde şi mode trecătoare, pe culoare anoste şi în săli de clasă unde copii munciţi, la rîndul lor alienaţi, aşteaptă cu aceeaşi înfrigurare ca şi cel care le e profesor, să scape. Ritmul în care epicul pur lasă loc paginilor de meditaţie, pasajelor onirice, descrierilor sau extraselor din biografii abstruse fac din cele aproape 900 de pagini ale romanului o experienţă care acaparează, diszlocă şi provoacă mintea cititoare asemenea unui joc cu peisaje din alte lumi, dar care, treptat, te include şi te face părtaş. Poate singurul cub textual care se îmbină mai greu în restul construcţiei ar fi cel referitor la Ştefana, prima soţie, personaj prea puţin legat de restul devenirilor şi al descoperirilor. Episodul acestei iubiri, corodate într-un timp foarte scurt, ţine de un registru care comunică puţin şi mai mult forţat cu celelalte, căci nici nu le modifică, nici nu se lasă decît prea puţin modificat de ele. Ar fi singura falie de text suspendată, care intră mai greu în cîmpul planetei Solenoid.
Departe de a fi redundanţe sau manierisme, semnele ascunse cu obstinaţie în Solenoid, simetriile, jocul deschis în perimetrul vulnerabil al obsesiei gemelarităţii, ca şi repetiţiile şi fixaţiile textuale sînt mecanisme de ghidaj fin prin care scrisul lui Mircea Cărtărescu îşi urmează ceea ce el numeşte „anomaliile“: indicii care configurează un panou de comandă ingenios, gîndit pentru a controla un întreg proiect literar – vizionar, straniu, sfidător, teribil de riscant şi cu atît mai curajos.