Marea hăituială

„Teama era duşmanul principal, de ea trebuia să mă tem, nu de ei“ (Mircea Daneliuc, Pisica ruptă) I-am văzut ascunzîndu-se la Stockholm şi la Öregrund, la Gimo şi la Uppsala. Ascunzîndu-se mai întîi acolo, în nordul scandinav, de cei care îi declaraseră personae non gratae la alte latitudini, în ţări îndepărtate, unele prea puţin luate în seamă de mulţi europeni. Kurzi fugiţi din Turcia, iranieni şi irakieni, etiopieni, ghanezi, algerieni, dar şi bosnieci scăpaţi de Miloşevici, ruşi şi români, ascunzîndu-se sub protecţia Poliţiei şi a Guvernului suedez, iar după o vreme, neînţeleşi, respinşi, ascunzîndu-se (şi) de acel guvern, care-i trădase; dispărînd împreună, familii întregi, prin cotloane de biserici şi hambare pierdute în imensitatea albă a cîmpurilor viscolite, sau, la grămadă, în apartamente cu aer conspirativ din periferia stockholmeză Rinkeby. Umbrele lor, grele de mîhnirea de a nu fi acceptaţi, de spaima de a fi deconspiraţi, de mînia surdă de a se şti, fără vină, în afara legii, mi-au devenit personaje într-un roman cu fugiţi, cu hăituiţi. La sfîrşitul secolului al XX-lea, un dictator sau vreun parlament xenofob, o armată condusă de un general naţionalist sau un imam aberant de intransigent îi condamnase. Aşa cum, dincolo de cîmpurile de petrol ale […]