După moartea scriitorului Augustin Buzura, am citit excepționala antologie critică alcătuită și îngrijită de Angela Martin, intitulată sugestiv Între două lumi. Augustin Buzura, romancier și gazetar (Editura Tracus Arte, 2017), și m-am trezit cu dorința de a reciti tocmai penultimul său roman, Raport asupra singurătății, apărut în anul 2009 la Editura Polirom. Am ales acest roman pentru că este mai puțin tratat în antologia critică menționată și pentru că, în afara valorii sale epice, îl apreciez ca pe un eseu, în care autorul își exprimă vederile sale asupra senectuții și a morții.
Cînd a scris acest volum, Augustin Buzura era după operația prin care trecuse la Viena, dîndu-i-se, așa cum singur mărturisește, „șansa de a mai trăi și scrie“. De aceea, mi se pare că este deosebit de important să ne referim la felul în care Buzura, după încercarea existențială prin care trecuse, privea problemele acestea. Eroul romanului, doctorul psihiatru Cassian Robert, de fapt un alter-ego al autorului, își părăsește familia și se retrage în cabana pe care și-a construit-o la munte, lîngă o stație meteorologică părăsită, la poalele vîrfului denumit simbolic „Marginea vieții“. Plecarea bătrînului doctor s-a produs fiindcă acesta „n-a mai putut îndura umilința de a fi îngrijit, înțeles, îngăduit cu toate infirmitățile sale“. Mîndru, el, care fusese un om activ și independent, simte „durerea de a nu se putea resemna, de a fi incapabil să-și accepte neputințele, înfrîngerea de a nu ști ce va fi cînd nu va mai fi“.
La limita dintre viață și moarte, eroul nostru trece prin accese de panică. El se destăinuie astfel: „Uneori, din senin, sau declanșată de vreun vis pe care nu mi-l mai pot aminti, mă invadează o groaznică stare de panică: toate par a se sfîrși în clipa respectivă și, confuz, nu mai știu ce să fac: să fug, să iau o pilulă, să beau ceva sau să rămîn nemișcat, în ideea că Ea, Inevitabila, ar putea să-mi mai dea o șansă, o amînare, nu pentru a descoperi niște răspunsuri, ci spre a mă chinui în continuare cu întrebările“. El detalia astfel fenomenul: „Frica de somn. Frica de vise. Frica de necunoscutul ce va veni. Frica de clipa imediat următoare. Se pare că sînt obligat să-mi privesc în față eșecurile și spaimele, tot ce a fost și ar putea să mai fie…“.
Dar senectutea nu o privește cu resemnare: „…cu toate semnele declinului, ale vîrstei, ale puținelor bucurii ce îmi sînt rezervate, nu mă pot limita la ceea ce îmi este admis, simt nevoia să trăiesc normal, de parcă nu mi-aș cunoaște anii, puterile, pașii ce mi‑au mai rămas“. Și cu altă ocazie el se lamentează: „Am ajuns la vîrsta cînd nimic nu mă mulțumește: nici viața, nici moartea; prietenii mei, puțini cîți au fost, sînt dispăruți, printre tineri nu-mi mai găsesc locul, deși sufletește, mă simt uneori proaspăt, ca ei…“. Concluzia este: „Mi-e frică să mor, așa cum mi-a fost frică să trăiesc“.
Frica de viață și frica de moarte sînt consecințele epocii în care a trăit, care s-a caracterizat prin domnia fricii. Întîmplările romanului se petrec sub dominația hortystă în Ardealul de Nord, apoi în lunga epocă comunistă și tulburea epocă de tranziție. Eroul romanului se plînge: „Am încercat să trăiesc normal în vremi anormale, dar mi s-a părut prea greu. Peste puterile mele. Apoi, cu cît trecea timpul, nu mai știam ce e normal și ce e anormal. După aceea, s-a impus, dominantă, uneori devastatoare, mila. Milă de alții, dar nu și de mine. […] Acum sînt ce am fost, medic, numai medic…“.
Bătrînul medic se destăinuie: „Aparțin trecutului, unui trecut cu care nu m-am potrivit, unui trecut pe care l-am detestat cu toată ființa. Nenorocirea a făcut să trăiesc într-o lume în care am fost obligat să-mi fur […] liniștea, dragostea, hrana, ba chiar să-mi apăr și dreptul de a munci…“.
Singura scăpare este în a scrie: „Trebuie să scriu. […] Doar masa, hîrtia, pixul, tăcerea grea a munților dimprejur și biata-mi ființă care a rămas să se lupte cu spaimele, ridicolul și cu singurătatea […] , o singurătate amintindu-mi în orice secundă de moarte“.
Și, în continuare, el precizează: „Scriu cu înfrigurare ce-mi trece prin minte, însă nu-mi dau seama de ce o fac, de unde acest impuls nestăpînit. Scriu, deși mi-e limpede că nu pot opri deșertul ce înaintează rapid, ireversibil, dar ciudat, pe măsură ce numărul cuvintelor încredințate hîrtiei sporește, mă iluzionez că sînt mai puțin singur și nu mi-e chiar atît de frică. Încă mai sînt. Încă trăiesc“.
La senectute ai regrete că nu ți-ai trăit viața cum ar fi trebuit. Despre dragostea neîmplinită cu Teodora, eroul scrie: „Lipsa de curaj, preceptele morale prea severe, faptul că nici un moment nu am putut să facem abstracție de ceilalți, frica de complicații și toate neliniștele de felul acesta ne-au dus treptat într-un impas mizerabil. […] Așa se face că lașitatea, sau, dacă vrei, luciditatea exacerbată ne-a pedepsit“. Oare nu avem, fiecare dintre noi, cei ajunși la senectute, atît de multe regrete?
Concluzia scriitorului este: „Scriu, sufăr și încerc să înțeleg ceva din aiureala ce mă înconjoară. Nu știu să fac altceva, dar mă iluzionez că printre cuvintele încredințate hîrtiei se va strecura minunea care să dea sens ori măcar o explicație căutărilor mele“. „Din păcate, m-am rătăcit printre cuvinte ca un orb în deșertul întrebărilor.“ Romanul-eseu se termină cu credința că „va descoperi prin moarte ceea ce n-a reușit să descopere trăind“. De fapt , „moartea e o taină pe care nu avem mintea și puterea să o descifrăm“. Sau, citînd din Hagacure, cartea Samuraiului, putem spune: „În fiecare zi așteaptă-ți moartea, pentru ca, atunci cînd va veni vremea, să mori în pace“.
În acest roman, Augustin Buzura ne dă prilejul să reflectăm asupra unor probleme existențiale, pe lîngă cîteva povești de dragoste, expuse cu măiestria sa bine cunoscută.