Radu Jude, Scene dintr-o căsnicie – Foto :Adrian Pîclișan,
Pe ecran, Johan (Erland Josephson) se întoarce mai devreme dintr-o delegație; la un sandvici și un pahar de bere, o informează pe Marianne (Liv Ullmann) că a doua zi dimineață o va părăsi: va pleca cu noua lui iubită la Paris. Camera de filmat privește peste umărul întors al lui Johan, fixată aproape exclusiv pe chipul lui Marianne. Neînțelegerea, durerea și starea de negare ale lui Marianne sînt absolute, sînt chinuitor de privit, așa cum i se întipăresc în ochi, în expresia feței obsedant, indecent urmărite de cameră. Din cînd în cînd, camera îl urmărește, la fel de neiertător, pe Johan; arareori sînt cadrele largi, lăsînd să se vadă distanța (emoțională) dintre cei doi soți. Izbucnirile de furie ale lui Johan sînt neiertătoare, brutale, dar conținute, neîncărcate de violență reală, la fel cum disperarea predispusă la autoumilință a lui Marianne e anesteziată, neconștientizată. E o despărțire banală, fără nimic tragic, fără nici un sentiment al iremediabilului. Și tocmai această banalitate o face atît de insuportabil de greu de privit.
Întors mai devreme, Johan (Ion Rizea) face față calm bucuriei unei Marianne (Alina Ilea, prima Marianne, cea dinainte de propria maturizare, de Marianne a Claudiei Ieremia) ridicîndu-se brusc din pat, doar în lenjerie. Spațiul e larg, cel al unui apartament elegant de clasă mijlocie, necompartimentat. Deși scena nu e supraînălțată și, teoretic, e o sală studio, privirea care-i urmărește nu e în intima lor apropiere. E o privire… democratizată, care nu se ridică de jos, din stalul aflat în întuneric, ci e la aceeași înălțime sau vine de sus. Dar nu e acolo, rămîne în afară, în întuneric. Chipul lui Marianne e departe. Iar violența, duritatea, brutalitatea nu mai sînt strictamente emoționale, înregistrate clinic de un ochi mecanic. Sînt fizice, reale; între Johan și Marianne, sexul însuși e o confruntare. (Și da, această scenă dă semnele, iar una mai tîrzie, cea în care Johan și Marianne se întîlnesc să semneze actele de divorț, construiește asumat o descătușare de isterie aproape pură, vecină cu cea, mult mai extinsă, din Toată lumea din familia noastră, însă în totala absență a unei camere de filmat și a montajului care s-o poată conține.) În locul privirii neînduplecate a camerei, greutatea emoțională a acestei despărțiri e dată de violența și umilința fizică alternînd cu momente de intimitate și dependență precum tăierea unei unghii încarnate. Unghia încarnată a unui bărbat matur, pe care i-o taie soția proaspăt părăsită.
Zilele acestea, Radu Jude și-a făcut debutul la Teatrul Național din Timișoara, cu o montare după scenariul filmului lui Ingmar Bergman Scene dintr-o căsnicie (1974), realizat inițial ca o miniserie de televiziune de șase episoade și lansat ulterior pe marile ecrane într-o versiune comprimată de două ore și 50 de minute. Întîmplător, aproape durata spectacolului de la Timișoara…
N-aș putea spune cît de populari cu adevărat, nu doar ca referințe intelectuale, sînt Bergman (Ingmar Bergman) și filmele sale în România (deși am aflat recent că era unul dintre preferații lui Tarkovski, a cărui notorietate, să-i zicem, în mediile culturale din România este indubitabilă), însă e cert că punerea în scenă, de către Andrei Șerban, a Strigătelor și șoaptelor (Teatrul Maghiar de Stat, Cluj, 2010) a contribuit puternic la aducerea autorului suedez de film în atenția noastră teatrală.
Meditația lui Șerban asupra filmului lui Bergman (fiindcă nu era vorba despre o „simplă“ dramatizare sau transpunere scenică a unui scenariu cinematografic) venea în siajul adaptărilor teatrale bazate pe filme, al căror „inițiator“ s-ar putea spune că a fost Radu Nica, de la Am angajat un ucigaș profesionist după Aki Kaurismäki la Viața lui Bess (Breaking the Waves) de Lars von Trier, trecînd prin Balul lui Ettore Scola. Și cum în filmele-sursă ale tuturor acestor dramatizări există o anume diversitate, căci nu toate sînt „cinema cameral“ (în sensul în care Bergman folosea termenul cu referință la unele dintre propriile lui producții), e probabil o întrebare legitimă ce anume, din structura și modul de narare ale unei pelicule, o face pe aceasta adaptabilă pe scenă. Să fie vorba despre unitatea de timp, spațiu și acțiune (ca-n Festen/Aniversarea, montată de Vlad Massaci la Nottara) sau de doar una sau alta dintre aceste „unități“ (multiplicitatea spațiului, aspectul cel mai greu de gestionat în teatru, nu s-a dovedit un impediment în Breaking the Waves)? Să fie vorba despre teatralitatea propunerii cinematografice (în termenii construcției personajelor și a intrigii)? Despre minimalismul limbajului cinematografic? Să se limiteze această adaptabilitate la anume forme de realism?
În ce-l privește în general pe Bergman (a cărui carieră ca regizor de spectacol s-a desfășurat în paralel cu cea de autor de film), „teatralitatea“ lui (ghilimelele marcînd conotația negativă a cuvîntului), accentul pus pe „conținutul emoțional“, a fost multă vreme unul dintre reproșurile recurente, pe fundalul unei epoci obsedate de afirmarea „cinematicului“, a specificului absolut al limbajului filmic (după cum scrie celebrul David Bordwell, Bergman nu e cu nimic mai teatral decît Jacques Rivette, dar, din motive pe care nu are sens să le discutăm aici, Rivette e, după părerea mea, greu, imposibil sau nejustificat de „transpus“ în teatru). Scene dintr-o căsnicie însuși are deja o istorie în teatru. Cea mai recentă culminează cu montările regizorului belgian Ivo van Hove din 2005, la Amsterdam, și din 2014, la New York Theatre Workshop, versiune în care trei cupluri diferite își consumau relația concomitent, în trei încăperi aflate într-o proximitate sensibilă auditiv publicului, spectatorii înșiși împărțind intimitatea spațiului împreună cu actorii. (De altfel, Ivo van Hove experimentează de mult cu transpunerea scenică a filmelor – sau cu un fel de reflecție teatrală asupra lor –, fie că e vorba despre cele ale lui Bergman (inclusiv Persona), fie că autorul e John Cassavetes.)
Iar la întrebarea de ce Scene dintr-o căsnicie, în special, are o istorie lungă în teatru probabil că e foarte ușor de răspuns – e, la urma urmei, un film care urmărește obsesiv și aproape exclusiv, în prim-planuri intensificate de transferul de pe peliculă de 16 mm (miniseria) pe peliculă de 35 mm (filmul), un singur cuplu, două personaje eviscerîndu-se în procesul destrămării propriei relații, un bărbat și o femeie obsedați de nevoia de a-și analiza perpetuu sentimentele, pe ei înșiși, ideea de căsnicie și iubire, prinși, fiecare, în propria bulă de egoism inconștient. Un film în care unui cuplu îi ia zece ani (încă pe atît durata căsniciei lor) pentru a se despărți cu adevărat, un deceniu care trece într-o clipită și care aduce, odată cu despărțirea, revelația adevăratei naturi a iubirii: cunoaștere, înțelegere, împăcare cu sine.
Pe de altă parte, Scene dintr-o căsnicie e un film suficient de inaccesibil potențialilor spectatori locali (nu pare să fie de vînzare pe DVD pe undeva, pe internet e pustiu, iar cînd va fi fost proiectat sau difuzat în România ultima oară n-aș putea spune că știu) pentru ca orice referințe la el să se limiteze la restrînsul grup al cinefililor (eventual, bergmanieni). Spre deosebire de Strigăte și șoapte al lui Andrei Șerban, în spectacolul lui Radu Jude, filmul în sine, Ingmar Bergman ori cinemaul nu constituie referințe în sine (cu excepția unui afiș cu Persona, plasat pe unul dintre pereții din stînga ai locuinței cuplului Johan-Marianne). De aceea, o lectură ce ia în considerare versiunea cinematografică poate părea (și poate chiar e) una laterală, la fel și justificarea ei centrală – faptul că montarea îi aparține unui regizor de film la debut în teatru, iar spectacolul e, dintr-o anume perspectivă, un exercițiu despre două tipuri diferite de privire. Una care contractă și alta care dilată. Iar această dilatare, a teatrului, nu e doar efectul tavanului-oglindă care deformează imaginea reflectată a cuplului de pe scenă, metaforă inevitabilă a comunicării pervertite dintre Johan și Marianne și a modului deformat în care se văd unul pe celălalt.
Radu Jude și-a declarat în multe interviuri (inclusiv cel pentru caietul-program al spectacolului de acum) fascinația pentru afirmarea artificialului (pe care-l asociază teatrului), opus aspirației către realismul rivalizînd cu viața. Paradoxal, însă, Scene dintr-o căsnicie e o montare epurată de intervenții regizorale invazive, bazată integral pe decorticarea pînă la detaliu a scenariului în multe locuri rescris de Jude (de unde și umorul unor momente, dar și durerosul monolog final) și pe prezența fizică și emoțională, timp de aproape trei ore chinuitoare, a actorilor pe scenă. Pe investigarea, fizică și verbală, a masculinității și feminității și a complexelor moduri de agregare a relațiilor dintre ele (Johan și Marianne sînt, pe rînd, copilul și părintele, victima și agresorul, cuceritorul și cuceritul, cinicul și idealistul). Pe urmărirea „educației sentimentale“ care-o transformă pe Marianne într-o femeie independentă de modelul supunerii, în care a fost crescută.
E un spectacol în care realismul e singura soluție viabilă pe care tot el, spectacolul însuși, o instituie – începînd cu decorul, de o rafinată eleganță și de un naturalism cu atenție maniacală la detalii (rezerva de cutii de bere din dulap, garderoba completă, vesela și tacîmurile), al Iulianei Vîlsan. Și tot realismul e jucăria nu întru totul funcțională în jocul actorilor în prima jumătate a montării (pentru că Marianne a Claudiei Ieremia, cea care a început să se cunoască pe sine și-i ia locul lui Marianne cea naivă, are cu totul altă stăpînire a tonului, a dialogului, a spațiului), care lasă să scape convenția. Artificialul. Care nu e artificialul asumat al artei care știe că nu e viață.
Nu știu exact de ce Alina Ilea își „cîntă“, practic, replicile și de ce Ion Rizea și le spune de parcă n-ar crede cu adevărat în ceea ce spune: să fi fost presiunea enormă a premierei, dificultatea susținerii unor roluri de o asemenea anvergură pe un spațiu temporal atît de mare sau pur și simplu ambii joacă ceva ce încă nu există (și anume, ipocrizia socială care le poleiază relația)? Iar dacă ceea ce joacă e artificialitatea însăși, de ce nu se scutură de ea atunci cînd corola de minuni se surpă, iar cei doi își aruncă unul altuia reproșuri dintre cele mai crude? Sau atunci cînd, în scena finală, Johan și Marianne (jucată, din nou, de Alina Ilea, fiindcă oamenii se schimbă, dar rămîn aceiași) au singurul moment de generozitate emoțională autentică? De ce, de multe ori, corporalitatea lor merge în răspăr cu felul în care-și vorbesc, deși această distanță nu e construită teatral-semantic?
De la un punct încolo, dilatarea pe care o impune scena imposibil de încadrat și privirea îndepărtată a publicului scapă dincolo de visceralitatea interacțiunilor fizice, de carnalitatea (mimată) a unor apropieri sexuale, de brutalitatea interacțiunilor verbale, mărturisind inavuabilul și imaginea prea puțin flatantă a unui bărbat care-și disprețuiește chiar și propriii copii sau, dimpotrivă, dincolo de tandrețea nudă, consumată în apropieri casnice.
Camera e un amortizor, scena e o cutie de rezonanță emoțională. Fiindcă, spre deosebire de cameră, scena nu poate ascunde (și da, aici stă enorma presiune asupra actorilor, această dezgolire totală în fața privirii care pătrunde peste tot și de peste tot), iar ceea ce dezvăluie, ea și amplifică. Și nu doar penibilul, convenționalul sau adevărul ascuns al vieții de cuplu, ci și disonanța interpretativă și chiar și alunecările în rutine de joc. Personal, ultima dată i-am văzut pe Ion Rizea și Claudia Ieremia jucînd un cuplu lipsit de iubire în Anna Karenina, și-nainte, acum mulți ani, l-am văzut pe Rizea jucînd rolul unui soț nefericit și mascul cuceritor în Verșînin, din Trei surori. Memoria nu poate fi decît înșelătoare, însă exact ceea ce face să funcționeze dinamica personală dintre Johan al lui Ion Rizea și Marianne a Claudiei Ieremia pare să fie și ceea ce ucide dramatismul: se protejează și se anticipează actoricește pînă la a sufoca tensiunea înfruntării dintre personaje.
De fapt, ceea ce face din Scene dintr-o căsnicie un ideal și etern valabil material teatral este universalitatea experiențelor umane, emoționale, relaționale, despre care vorbește fără pudori și fără false speranțe. Ca la Cehov. Doar trebuie să ți se dea și șansa să crezi pînă la limita spectatorialului.
Teatrul Național Timișoara
Scene dintr-o căsnicie
de Ingmar Bergman, traducere de Carmen Vioreanu,
regia: Radu Jude, scenografia: Iuliana Vîlsan, light-design: Lucian Moga
Cu: Ion Rizea, Alina Ilea, Claudia Ieremia