Martin Heidegger, un prestidigitator filozofic?

Precizez de la bun început că nu sînt deloc autorizat să discut filosofia lui Martin Heidegger. Nu am studiat-o în mod sistematic şi nu sînt în măsură de a-i decela evoluţia, nuanţele sau subtilitatea limbajului, uneori atît de prozaic în aparenţă. Titlul acestei recenzii reflectă mai degrabă impresia pe care mi-a produs-o scurta lucrare a sociologului francez Pierre Bourdieu despre gîndirea heideggerienă şi substratul său politic. Mark Lilla este de părere că opera principală a lui Heidegger, şi, în general, întreaga sa ontologie – Fiinţă şi timp, poate fi interpretată din două direcţii majore: prima, cea consacrată, ar consta în asumarea fiinţării ca atare, o fiinţare finită şi imperfectă într-o lume modernă lipsită de autenticitate, ale cărei deschideri, pentru a utiliza limbajul heideggerian, închid. Umanitatea trebuie să se resemneze cu această ingrată condiţie, căreia nu i se va putea sustrage integral niciodată. A doua direcţie de interpretare rezidă într-o critică vehementă a lumii moderne, a unei lumi rătăcite, care a uitat misterele ce fac posibile întemeierea  (1.), viaţa plenară, înrădăcinată întrun sens care oferă stabilitate şi perspective durabile, neînşelătoare. Sînt necesare deci eforturi în vederea unei lumi mai autentice, a unei lumi necontaminate de domnia tehnicii, a unei lumi în […]