Dacă ar fi să descriu drumul parcurs de sighişoreanul Wilhelm Fabini în devenirea lui ca om şi ca artist, urmărindu-i etapele biografice sau legăturile sociale, ori dacă aş trasa liniile parcursului său artistic, m-aş decide fără să ezit pentru a treia alternativă. Pentru că lucrările sculptorului, un meşteşugar-artist de excepţie, mi-au permis – conform hotărîrii şi proiectului meu iniţial – să clarific unele aspecte privind firea şi realizările prea puţin cunoscutului nostru contemporan.
Cercetînd un bogat material documentar, mapele „Arhivei artiştilor germani transilvani“ (Hermannstadt/Sibiu), răsfoind periodicele vremii, printre altele, fireşte, parcurgînd şi ştiri sighişorene, dar şi din discuţiile avute cu oameni pentru care Wilhelm Fabini e un nume de referinţă, am ajuns curînd la concluzia că, în cazul său, constructul artistic nu poate fi separat de multiplele activităţi în care s-a implicat cu generozitate de-a lungul vieţii sale.
Şi totuşi, primul rang i se cuvine artei. Aşa au ieşit la iveală elemente cu caracter autobiografic sau momente vizînd activitatea practică mai mult fortuit. Wilhelm Fabini s-a născut pe 29 februarie 1936, la Kronstadt/Braşov, şi aici a urmat, după anii copilăriei petrecute la Buşteni, liceul, apoi Şcoala tehnică. Dar înclinaţia pentru arta plastică s-a dovedit mai insistentă şi mai imperativă decît atracţia mecanicii, aşa că s-a hotărît pentru studiul sculpturii la Cluj (1957-1963). A lucrat la Sighişoara, la Fabrica de faianţă, vreme de şase ani, ca designer-proiectant, după care s-a dedicat educaţiei artistice. Wilhelm Fabini a fost Docent la Şcoala Populară de Arte, conducător al Cercului de ceramică pentru începători şi avansaţi. Odată cu trecerea anilor s-a implicat şi în investigări în domeniul istoriei artei, dar s-a ocupat şi de Expoziţia Patrimoniului Cultural al Sighişoarei (Schäßburg).
Drumul artistului
În timpul „anilor de ucenicie“ artistică, Fabini şi-a dezvoltat simţul formei, corespunzător înclinaţiei sale axate pe măsură şi proporţie, evoluînd cu precădere în direcţia decorativismului. În plus, şi-a însuşit cunoştinţe temeinice cu privire la multitudinea materialelor folosite la realizarea unei lucrări plastice. Din punct de vedere tematic, s-a ţinut departe de repertoriul influenţat de parole ideologice. Din capul locului, decupajul natural, particularităţile lumii vii, încreate, portretul uman, văzut în limitele lui reale, au găsit în el un observator atent şi un creator figurativ foarte riguros.
S-a bucurat încă de timpuriu, din perioada braşoveană, de îndrumarea unor artişti plastici cunoscuţi, cărora le-a rămas îndatorat: profesorului de liceu, graficianul Helfried Weiß, ca şi sculptoriţei Margarete Depner (spre care adolescentul, însetat de cunoaştere, a fost împins de propriul său impuls). La Facultatea de Artă din Cluj, printre profesorii şi îndrumătorii lui s-au aflat sculptorul Romulus Ladea şi Jenö Szervatiusz, specializat în sculptură în lemn.
Deceniul care a urmat studiului, aproximativ perioada 1963-1973, l-a folosit ca să-şi aplice experienţele cîştigate în Klausenburg/ Cluj şi să şi le adîncească. În indicele de nume ale operelor sale, ne lovim adesea de motive des folosite de Academiile de Artă, cum ar fi Pasărea Phönix, Ikarus (la Fabiani, „Icar în cădere“), Don Quijote („Cavalerul singuratic“), dar ele se disting prin stilizarea minuţioasă a formei. Ilustrativ în această privinţă e şi faptul să şi-a intitulat o serie de reliefuri din lemn Etudes (Studii), concentrate de asemenea pe liniile principale ale obiectului artistic, fiind foarte circumspect cu detaliile.
Plăcile comemorative: „Să redăm expresie amintirii“
De pe la mijlocul lui 1970, spaţiul exterior natural, dar şi cel urban aduc ambientul în cîmpul vizual al artistului, ceea ce l-a motivat, după caz, să amplaseze, la locul marcat de un eveniment sau de o personalitate, fie o placă comemorativă, fie, pur şi simplu, diverse compoziţii geometrice sau figurative. Cel neimplicat nu îşi poate imagina cît timp şi cîtă tenacitate sînt necesare ca să proiectezi o placă, aparent simplă, sau un relief, să cauţi materialul adecvat în depozite îndepărtate, să supraveghezi în diverse ateliere desfăşurarea execuţiei în toate fazele parcurse şi apoi să te îngrijeşti de o amplasare demnă de un expert. Wilhelm Fabini nu s-a sustras niciodată de la aceste munci de rutină pe care le presupune creaţia, nu i-a scăpat nimic de sub control, alegîndu-se astfel cu un profit care, rareori, îl împinge pe sculptor, pe „cioplitor“ în lumina rampei, ba chiar face din el un simplu coechipier, adesea aproape ignorat.
Este considerabil meritul său la prelungirea memoriei prin ridicarea la rangul de artă a plăcilor comemorative, un gest profund uman, pentru care a fost răsplătit. Turistul montan îşi va ridica, în „căldarea“ de la Bîlea‑Lac, de fiecare dată, privirea pe literele desenate, dedicate victimelor lavinei din 1977. Cîte un vizitator al Sighişoarei poate că primeşte mesajul mut de pe casele vechi cu explicaţia că în ele ar fi locuit saşi transilvani importanţi, ca deputatul Hans Otto Roth, poeta Ursula Bedners, cronicarul Georg Kraus, episcopul evanghelic Georg Daniel Teutsch, constructorul rachetei Hermann Oberth (cu portret), generalul în serviciul Austriei, Michael von Melas.
La mijlocul anilor ’80, Fabini a realizat Altarul Comunităţii Evanghelice-Luterane din Sibiu, amplasat în Michael-Weis Straße/ str. Călugăreni. Atît părţile lucrate din ceramică din centrul lucrării, cît şi cele două aripi laterale din lemn de stejar ale tripticului mărturisesc cît de minuţios era sculptorul în realizarea scrisului „manu propria“ pe compoziţiile sale.
La aceste opere amintite trebuie să adaug proiectul pentru un monument la marginea Sighişoarei: trei cruci împletite una în alta, amintind de cei trei Schaaseri care şi-au pierdut viaţa în zilele Revoluţiei din 1989. Într-o nişă de reculegere a bisericii mănăstireşti, Fabini a amplasat, alături de placa pe care prefigurează numele morţilor din Primul Război Mondial, şi altă placă, cu morţii din cel de-al Doilea Război Mondial, precum şi una cu cei din perioada deportării.
Moştenirea artistică
După această trecere în revistă a strădaniilor artistice întinse pe parcursul unor decenii, îţi vezi îndreptăţită dorinţa de a ţine în mînă un album cu lucrările plastice şi alte creaţii realizate de Fabini. La începutul unei asemenea publicaţii ar putea fi prezentate gravuri în lemn, lucrate în anii de tinereţe, printre care un portret al lui Albert Schweitzer, apărut în revista Korunk (nr. 2, 1965). Ar mai putea intra în aşteptările noastre o reproducere după monumentul funerar dedicat camaradului său alpinist care şi-a pierdut viaţa într-o escaladă. Dacă îmi aduc bine aminte, e vorba de un bloc de stîncă pe care e înfăşurată o coardă de alpinist, cioplită în piatră. Fireşte că un asemenea album i-ar permite accesul celui interesat la nenumărate lucrări expuse în expoziţii, sculpturi în lemn, argilă, ghips, vaze de ceramică şi alte vase, plastică miniaturală, portrete (Bela Bartok – cap) şi numeroase torsuri.
Nu pot să nu amintesc aici banca din staţiunea balneară Costineşti, o lucrare plastică accesibilă oricui, construită în 1970, pe o suprafaţă de 6x6m, luată de valul noii sistematizări. Păcat, poate şi ea ar fi putut să mai vorbească…
În româneşte de Nora IUGA
(text prescurtat)