Maxy, lungul drum către Chicago

Abgemacht! Un cuvînt fermecat, care definește totul este în regulă! Expresie cu valoare de Sesam, deschide-te! Un cuvînt care poate lumina un drum și care, pentru un artist, a însemnat mult, a fost hotărîtor la început de carieră.

Acesta a fost cuvîntul cu încărcătură magică rostit de Herwarth Walden, om de litere și galerist, inițiatorul furtunoasei mișcări născute la galeria berlineză Der Sturm și în egală măsură al publicației cu același nume, atunci cînd a luat contact, în priză directă, cu lucrările lui Max Herman Maxy, în acel ianuarie ’23.

Sosit la Berlin în iunie 1922, pus pe muncă, dornic să acumuleze cît mai multe cunoștințe în domeniul artei, tînărul de 26 de ani Max Herman, alintat de primul său profesor, Iosif Iser, cu diminutivul Maxy, va continua să aprofundeze studiul picturii, sub supravegherea unui alt maestru, în atelierul‑școală, de pe artera berlineză Dernburg­strasse, al lui Arthur Segal, dascăl al mai multor artiști, nu numai în Germania, dar și în Austria, acesta dîndu-și seama de talentul elevului. Venit din patria natală, Segal i-a acordat o mare atenție, nu numai în privința dezvoltării sale pe plan pictural, dar și a cunoaș­terii fenomenului cultural în ansamblul său, ca și a personalităților care gravitau în cercurile cele mai active ale artei moderne. În Casa Segal va face cunoștință cu Moholy-Nagy, César Domela, Erich Buchholz, Laszlo Peri.

Profesorul îl introduce în cele mai nebănuite unghere ale artei moderne, dar totodată îl sfătuiește să își ia blocul de schițe și să picteze în jurul Berlinului. Se va îndrepta către o periferie unde natura era în largul ei. Peisajul lacustru de la Grunwald îl va stimula să umple foile spizzebuch-ului cu imagini color, dar și cu scene citadine, în care omul obișnuit și meseria sa reprezentau tema dominantă, preocupare rămasă constantă în întreaga sa activitate.

Încurajat de mentorul berlinez, va participa, împreună cu Segal și Buchholz, în 1922, la Juryfreie Kunstschau, unde expune trei lucrări, într-o companie nu numai numeroa­să (458 de expozanți), ci și selectă: Vasili Kandinsky, Lionel Feininger, S. Charchoune. În această multitudine de nume, arta sa va fi remarcată de cronicarul bursei berlineze. Mergînd pe aceeași linie a amplificării viziunii sale, Maxy a fost atras întotdeauna de artele decorative, pe care, la reîntoarcerea în țară, le va dezvolta în cadrul Academiei de Arte Decorative și, în egală măsură, în paginile revistei pe care o va iniția și o va conduce de-a lungul celor 15 numere: Integral (1925‑1928). Vizitează orașul Meissen, secularul centru al porțelanului. Va vizita de asemenea Weimar, orașul lui Goethe și al lui Schiller, unde își desfășura activitatea mișcarea Bauhaus, sub conducerea lui Walter Gropius. Va fi o adevărată undă de șoc, care‑l va impresiona profund în creația sa. După o perioadă relativ scurtă, mișcarea se va muta și înflori la Dessau, iar, în final, se va desfășura la Berlin. Trebuie amintit că la Dessau, în 2007, în casa-atelier a lui Oskar Schlemmer, i s-a organizat lui Maxy, sub deviza „Der Integrale Kunstler“, o cuprinzătoare expoziție.

Ce strategie adoptă pictorul berlinez? În agenda sa, un loc prioritar îl constituie vizitele la Galeria Der Sturm, asemenea unui veritabil ritual. Importantă de notat este și vizita pe insula Rügen, situată la Marea Baltică, unde se afla într-o vacanță prelungită maestrul Segal. Vizita va fi profitabilă pentru elev. Aici va picta şapte lucrări, care vor figura în expoziția sa din patrie. De altfel, Segal apreciază progresele lui Maxy, iar acesta, „vitaminizat“ și simțindu-se mai stăpîn pe arta sa, își va înfrînge timiditatea, propunîndu-i marelui Walden o participare în galeria Sturm-ului.  Walden, omul foarte bine informat și orientat, îl remarcase fără doar și poate la Juryfreie.  Îl va privi pe sub ochelari și, cu o privire duplicitară, va cere să vadă lucrările la locul faptei. Așa că, într-o bună zi, nitam-nisam, după ce a urcat cele șase etaje înalte ale pensiunii din cartierul Charlotteburg, pe Wienland­strasse 23, Walden bate la ușa modestă de la mansardă. Ușa odată deschisă, Walden, galeristul, poetul, muzicianul, editorul, colec­ționarul, animatorul, omul de vastă cultură și enormă popularitate, oprit statuar în fața ușii, își rotește privirea vulturească și rosteș­te sec noțiunea germană S-a făcut!, pivotează pe un călcîi și, cu un surîs de mulțumire, începe să coboare treptele.

Calea este liberă! În aprilie 1923, în cadrul celei de-a 118-a expoziții Sturm, Maxy va fi prezent pe simeză cu 23 de lucrări. Walden știe să speculeze în cel mai bun sens teoretic și practic fiecare expoziție. Experiența pe care o avea îl făcea să aleagă ce-i mai bun de la fiecare artist. Așa că va reține de la Maxy cinci lucrări pe care le va expune la expoziția cu numărul 119 (mai 1923). Pe simeză se vor afla opere semnate de Peri, Moholy-Nagy, Schwitters, R. Delaunay. Artiști „unu și unu“!

Galeria Der Sturm era compusă din trei săli,, din care una era destinată „personalelor“, celelalte două, expozițiilor de grup (Gesamtschau). Pentru manifestarea cu numărul 118 fusese inițial programat  italianul Pettoruti. Walden fiind însă cucerit de arta românului, îl va amîna pe italian pentru următoarea manifestare (119), la care Maxy va trece în sala alăturată cu cinci lucrări, care apoi vor lua drumul „bejeniei“ expoziționale, străbătînd mii de kilometri, cunoscînd simezele multor săli, prin fața lor perindîndu-se sumedenie de amatori de artă.

Aproape concomitent cu acest moment excepțional de prestigiu, Maxy va prezenta, la Original Grosse Ausstellung, alte trei lucrări într-o companie selectă: Jawlenski, El Lissitzky, Theo van Doesburg, Arhur Segal, ca și mai vechea cunoștință Erich Buchholz.

Un fapt interesant la expoziția centenară Der Sturm, organizată în 2012 de Muzeul din Wuppertal, expunerea începea cu Segal și se încheia cu Buchholz și Maxy. O frumoasă legătură de prietenie artistică, durabilă în timp, o ilustrează faptul că, la revenirea în țară a lui Maxy, acesta obține de la Buchholz un desen, pe care-l va expune în 1929 la Prima Expoziție Internațională a Contimpora­nului, pe care apoi îl va dona MNAR și care se află în depozitele instituției. Lucrarea figurează în monumentalul catalog raisonée dedicat artistului german, editat în 2010 de Michael Ilk.

Walden, om de mare acțiune, îi trimite lucrările în străinătate pentru a face lobby Galeriei Sturm. Așa va proceda și cu lucrările lui Maxy, care bănuiesc că reprezentau „comisionul“ dat galeriei pentru participarea la expoziție. Una dintre ele era intitulată Am Palais (La Palat), lucrare schițată cu prilejul vizitei la Weimar, impresionat fiind de ruinele din Thuringia ale palatului monarhului Karl-August, Maxy transpunînd imaginile pe pînză. Cu un deceniu în urmă s-a identificat faptul că tabloul a fost expus în septembrie 1923 la Ole Haslunde Hus din Copenhaga, în cadrul unei expoziții Sturm – expresioniști și cubiști.

De curînd s-a pus în evidență faptul că a figurat și în alte expoziții din emisfera nordică: la Cristiania (actualul Oslo) și apoi la Göteborg. Mai mult decît atît, lucrarea a fost itinerată și într-o galerie din localitatea Gera, un puternic centru al industriei textile. S-a identificat și un catalog, în care un colecționar a notat cu mare grijă prețul fiecărei lucrări.

De aici, cel mai probabil tabloul a ajuns în posesia unei doamne colecționare și, mai departe, în expunerea unei instituții culturale de mare notorietate, The Art Institute of Chicago. Colecțiile au și ele viața lor. Se fac și se desfac! Și iarăși profesorul este legat de opera învățăcelului, dacă facem o legătură cu faptul că, în 1921, Segal dă la iveală tabloul Zeppelin über Chicago, acel aparat de zbor și bombardament care semăna panică în timpul ocupației germane din Bucureștiul anilor 1916-1918.

Tabloul lui Maxy s-a aflat, pînă la momentul Chicago, în posesia unei doamne născute la Harkov, în 1897, și care s-a bucurat de o viață lungă, pînă în 1988. Numele ei a fost Germaine (Mima) de Manziarly-Porter. Mama era rusoaică, tatăl francez. În 1911, au plecat la Paris, în 1920 studiază în America. Împreună cu familia sa va fi o sprijinitoare a teozofului Krishnamurti, căruia îi va tipări operele. În colecția sa se vor afla lucrări de Picasso, Braque, Metzinger, Marcoussis sau Juan Gris, preluat din fosta colecție a lui John Quinn, prieten al lui Brâncuși. Apropierea celor doi s-a realizat prin Maurice II, adică Maurice Roché, Maurice I fiind Marcel Duchamp, iar Maurice III, nimeni altul decît iubitul nostru Brâncuși. A fost un joc al acestor personaje care erau Maurice, era de fapt un adevărat grup al Maurice-ilor, un început al teatrului absurdului. Să nu uităm că, peste decenii, într-o piesă a lui Eugen Ionescu, toate personajele se vor numi Bobby Watson.