MEANDRELE MEMORIEI. Ioanichie, mult cătrănitul

Ardeleanului Ioanichie Olteanu nu-i plăcea să se instaleze sub reflectoarele notorietăţii. Poate privea cu scepticism capriciile succesului, poate se simţea vulnerabil din cauză că-i lipsea tupeul insului gata, oricînd şi oricum, să avanseze în carieră fără scrupule. Fapt este că, la începutul anului 1946, anunţa iminenta apariţie a unui volum de poezii. Totuşi, dintr-un motiv sau altul, s-a răzgîndit, pe drum, să mai încredinţeze tiparului manuscrisul pregătit. Nici măcar un gest n-a schiţat, ulterior, pentru recuperarea proiectului de tinereţe. Să-l fi considerat simplu episod la voia întîmplării, un „accident“ de parcurs? Cui priveşte atent configuraţia literară a epocii n-are cum să-i scape, prin atenta consultare a publicaţiilor, caracterul inconfundabil al versurilor semnate de Ioanichie Olteanu.   Începuse să publice versuri de prin 1943 în revistele bucureştene, la Vremea, laUniversul literar, odată cu alţi tineri viitori membri ai Cercului Literar din Sibiu, ca Doinaş, ca Radu Stanca, pînă ce au avut la dispoziţie propria revistă a grupului sibian, e drept numai 8 numere, pe parcursul primei jumătăţi a anului 1945. Suficiente pentru a stîrni o neprevăzută vîlvă, motivată de campania orientată în direcţia redobîndirii prestigiului liric al baladei.   Se născuse o spectaculoasă competiţie, cine găseşte modalităţi moderne suple spre a […]