MEANDRELE MEMORIEI. Un „lapsus“ de pomină

Ziua de decembrie începea lividă. După seara precedentă, cu ieşirea sumbră la televizor a conducerii superioare, pluteau în aer aşteptări mocnite. Discursul scurt, presărat cu sloganuri insidioase, servite la repezeală, în panică, trăda încercarea oneroasă de a îmbrobodi opinia publică: acuzate vehement „agenturili“ străine, denunţaţi huliganii năvăliţi pe străzi, invocat vejnicul complot împotriva unităţii de monolit în jurul partidului unic. Orele cînd, obişnuit, lumea s-ar fi grăbit spre slujbe parcă îşi schimbaseră tempoul. Coboram Calea Călăraşilor, spre Piaţa Unirii, ca să iau metroul. De pe la Sfînta Vineri pornea să crească un vuiet anapoda. Îndată am dat cu ochii de spectacolul şuvoaielor de mulţimi sosite din ambele direcţii ale cheiului Dîmboviţei, cu steaguri, cu pancarte, într-o curgere monotonă, într-un amestec hibrid. Oare cînd vor fi avut timp organizatorii să transforme ordinele primite peste noapte în asemenea şerpuire demonstrativă în forţă? Un miting de susţinere, pentru a alimenta iluzia adeziunilor de masă. Jalnice constrîngeri, dar mai păcătoasă încă împăcarea cu mentalitatea cufundării în psihologia turmei. Judecăţile drastice/sumare, de pe margini, pot trece drept gesturi nesăbuite, de laşitate. Fie şi aşa, n-aveam de ales, trebuia să merg încotro pornisem de-acasă. De la un telefon public, îmi preveneam soţia să nu iasă din […]