Meditez: mizez, dar nu pariez

Schimbarea la fatada1 care a avut loc in arta romaneasca postdecembrista a fost provocata de complexul sincronismului care a luat (a degenerat in) cele mai superficiale forme ale oportunismului. Ca in atitea alte domenii, ne-am trezit si in arta ca ne „personalizam“ preluind si mimind solutiile cele mai rele sau mai lipsite de relevanta din lumea occidentala sau transoceanica, „miscare“ pe care as denumi-o „postmodernismul postdecembrist“, ca expresie provizorie a celebrei si eternei noastre „tranzitii“. Daca l-am crede insa pe Paul Klee, si anume ca arta este o imitatie a Genezei, am avea de a face cu un alt tip de demers personalizant, sublimat intr-o profunda problematica a creatiei, trebuind sa parcurgem metaforic, dupa modelul originar al Marii Creatii, toate etapele, ale nasterii, devenirii si confirmarii complexe a unui edificiu artistic, si nu pur si simplu sa degeneram – cum se intimpla acum – intr-un joc de artificii, confuz virtual si invizibil valoric. Toti, adica majoritatea postdecembristilor „integrati“, fac „proiecte“, toti „aplica“ in „expresie virtuala“. Toti sintem „postmoderni“, dar nu avem o institutie autentica a clarificarilor conceptuale si a „monitorizarii axiologice“. – O comunicare transfrontaliera autentica Stim bine ca se poate comunica si prin telepatie, insa paradoxul comunicarii se afirma […]