După un an de absență de pe scena performance-ului scandinav, subiectul fără nume care a fost inima companiei Das Beckwerk a reapărut la un Tîrg de carte, la Nikolaj Contemporary Arts Center din Copenhaga, și a luat imediat numele de Nielsen, devenind parte a Mișcării Nielsen. Nielsen este un autor, dramaturg, artist, regizor, producător de filme, director de scenă, eseist, compozitor etc. După ce a fost mai întîi Claus Beck‑Nielsen, apoi Nielsen și după aceea subiectul fără nume din spatele companiei Das Beckwerk, o companie germană specializată în performance și expoziții de artă experimentală și de avangardă, artistul danez a ales să devină, în urmă cu cîțiva ani, Madame Nielsen, ipostază în care a călătorit alături de refugiații din Siria pînă în Nordul Europei, continuînd să scrie poezii, să susțină concerte, să scrie romane revoluționare și să intervină în mod activ în scrierea istoriei mondiale prin performance-uri. Opera sa extrem de diversă cuprinde piese de teatru precum De Europæiske Medier (The European Media), romane – The Fall of the Great Satan (2012), The Endless Summer (2014), The Invasion (2016), The Supreme Being (2017). Angajată politic în mod activ în lumea globalizantă a secolului al XXI-lea, Madame Nielsen este un exemplu prin performance-urile sale, care indică preocuparea pentru probleme majore precum emigrația și conflictele din Orientul Mijlociu, identitatea europeană, dar și prin poeziile, muzica și romanele sale. Pentru a afla mai multe informații despre Madame Nielsen, vizitați: http://nielsen.re/.
Madame Nielsen a fost invitată să citească din scrierile sale în cadrul celei de-a șaptea ediții a Harvard Institute for World Literature, care a avut loc anul acesta la Universitatea din Copenhaga, între 3 și 26 iulie. Pe 21 iulie 2017, Madame Nielsen a fost intervievată pentru Observator cultural de către David Damrosch, directorul IWL și șeful Departamentului de Literatură Comparată de la Harvard, împreună cu Delia Ungureanu, Assistant Director al IWL și asistent dr. în cadrul Departamentului de Studii Literare al Facultății de Litere de la Universitatea din București.
În acest număr, alături de interviul cu Madame Nielsen, publicăm zece dintre poeziile sale, în traducerea lui Carmen Mușat, precum și începutul romanului The Endless Summer (Nesfîrșita vară), în traducerea Deliei Ungureanu.
Ediția online a acestui număr cuprinde și un scurt mesaj video din partea lui Madame Nielsen pentru cititorii români.
DD: Diversele avataruri pe care le-ai încercat de-a lungul carierei tale indică o preocupare profundă pentru problemele legate de identitate. Pentru a le oferi cititorilor noștri o contextualizare a literaturii și artei tale, ne poți povesti, pe scurt, despre aceste diferite stadii ale identității tale, cum relaționezi cu fiecare dintre ele și ce anume te‑a determinat să faci aceste schimbări?
MN: M-am născut fără nume, deși majoritatea spun că m-am născut cu numele Peter Hansen. Cred însă că nimeni nu este botezat înainte de a se naște. Am fost botezat Claus Beck-Nielsen, un nume danez, pentru că părinții mei sînt danezi. Am crescut în Danemarca și am debutat ca scriitor, dar nu sub numele de Claus Beck-Nielsen, căci pe-atunci aspiram să fiu poet. Așa că m-am gîndit că dacă scriu și îmi trimit poeziile sub numele de Anders Claudius West, în cazul în care sînt respinse, nu eu voi avea de suferit, ci Anders Claudius West. Au sfîrșit prin a fi acceptate, așa că a fost bine pentru Anders Claudius West, dar nu la fel de bine pentru mine. Pe-atunci, Anders Claudius West eram și nu eram eu. După aceea, am început să practic arta performance-ului. Cel de-al doilea performance solo pe care l-am făcut a fost despre Andy Warhol, al cărui rol l-am jucat. Mi‑am vopsit părul blond deschis ca al său, așa că arătam exact ca el, ceea ce explică de ce în pașaportul meu apare fotografiat Andy Warhol. Inițial, am făcut acest performance la Hanovra, în Germania, și am început să lucrez cu un fotograf german. Împreună am înființat o companie numită Beck-Nielsen Hanovra, unde eu eram „personajul deja celebru“. În această postură, m-am întîlnit cu toate celebritățile din Niedersachsen, inclusiv cu Gerhard Schröder, o prințesă, cu primari, oameni de afaceri, avocați, filozofi și cu formația rock Scorpions pentru a discuta viitorul Hanovrei în anii de dinaintea Expo 2000, cînd orașul Hanovra a fost ales gazdă a evenimentului. Apoi, în 1997 și 1999 am publicat două cărți sub numele de Claus Beck-Nielsen. Copil fiind, m-am mutat mult, și peste tot, la toate școlile, eram nou-venit, și mereu într-un oraș de provincie. Mama mea era fan Beatles și mă purta cu tunsoarea aferentă. Fiind mereu într-un oraș de provincie, ori de cîte ori apăream la o școală nouă, într-o clasă nouă, cu tunsoarea mea Beatles, băieților nu le venea să creadă că sînt băiat pînă cînd aveam prima oră de sport. Acolo, văzîndu-mă cînd mă schimbam de haine, începeau să accepte că sînt și eu băiat. Dintotdeauna am fost ceva între băiat și fată, mai ales datorită trăsăturilor mele feminine.
DD: Ți-a fost greu să îți faci prieteni sau, odată ce vedeau că ești băiat, te acceptau?
MN: Am fost mereu un outsider, dar asta a însemnat și că fetele mă găseau interesant, se îndrăgosteau de mine pentru că eram un băiat frumos. Am avut mereu la îndemînă posibilitatea de a fi un Altul. În 2001, cînd l-am declarat mort pe Claus Beck-Nielsen, i-am scris biografia, iar acolo am încercat să arăt cum anume mi-a venit această idee. În anul 2000, mi-a venit o idee care s-a conturat treptat: am vrut să arăt ceva real, nu să produc ficțiune, ci doar să reduc anumite aspecte ale realității. Mi-am
scurtat numele la Claus Nielsen pentru a suna mai generic. Mi-am pus pe mine un trening subțire și o șapcă și am luat un tren spre Germania, unde am trăit între 1994-1995, iar apoi m-am întors tot cu trenul la Copenhaga și cumva am șters din memorie tot ce s-a întîmplat între 1995 și 2000. Nu aveam nici un fel de acte de identitate și nici bani, și uitasem toate numele persoanelor pe care le știam, toate locurile, și la fel și toate relațiile mele sociale. Eram ca o foaie goală de hîrtie. Mi-am stabilit apoi o regulă foarte simplă pentru a supraviețui: trebuie să găsești în fiecare zi mîncare, apă și un adăpost, căci era decembrie. Așteptam să înceapă o nouă viață, și așa s-a și întîmplat. Mi-a fost extrem de greu, dar a fost și de-a dreptul fascinant. Am trăit așa timp de două luni de zile, ascultînd sfaturile celor din jur cu privire la cum să încep o viață. Eu însă eram mai mult decît un homeless: eram în ilegalitate, neavînd nici un fel de acte de identitate. Așa că, urmînd sfatul altor homeleși, m-am dus să îmi spun povestea la ziarul Ekstra Bladet, un ziar asemănător cu The Sun. Curînd după aceea, am fost luat la Poliție și interogat timp de douăsprezece ore de către patru persoane, pînă cînd am cedat, căci aveam o soție și o fetiță nou-născută. M-am gîndit că le-aș crea probleme dacă nu aș ceda.
© Sirid Nygård, Madame with child
DD: În timpul acelor douăsprezece ore tot nu aveai nici un fel de amintiri din urmă cu șapte ani?
MN: Era una dintre regulile pe care mi le impusesem. Apoi, în presă a apărut un articol amplu despre mine. Includea și o mică notă semnată de un doctor, care, întrebat fiind dacă este vorba despre un caz de tumoră sau despre amnezie, a declarat că nu și că am șanse să mă salvez. Articolul era însoțit și de o poză cu mine și de un număr de telefon la care cei care mă cunoșteau erau rugați să sune. Un văr de‑al meu din Iutlanda, pe care nu îl văzusem de 15 ani, a fost foarte supărat și a sunat, spunînd că mă cunoaște. Ziarele au început să vehiculeze că poate asta constituia o crimă socială, așa că am scris o serie de zece articole din punctul de vedere al lui Claus Nielsen pentru ziarul de stînga Information, un ziar similar cu The New York Times. Această viață dublă a condus la divorț, căci soția mea nu putea conviețui cu aceste două persoane. Devenisem dependent acum de acest Claus Nielsen. L-am adus cu mine acasă, iar el m-a dat afară, așa că eu acum mă găseam în situația în care el fusese mai înainte. În anul următor, am locuit în apartamentul unui profesor de semiotică, acesta fiind plecat într‑un stagiu de cercetare la Stanford. Timp de un an, am trăit în hainele sale, i-am purtat lenjeria de corp, i-am preluat corespondența și chiar am și votat în numele lui la alegerile din 2001.
DD: Deci în acel an ai devenit semiotician?
MN: Exact.
DD: Sub ce nume răspundeai la corespondența lui? Al lui sau sub un alt nume?
MN: Sub al lui, Per Aage Brandt. După aceea, mi s-a oferit un post de regizor la un mic teatru, care era parte a unui teatru muzical mai mare situat la periferia Copenhagăi. Directorul teatrului muzical dorea să confere o notă de noblețe artistică teatrului său de bulevard, așa că s-a gîndit să mă angajeze pe mine. Aveam deja performance-uri la activ și scrisesem și piese de teatru, așa că am transformat acest teatru într-un spațiu asemănător cu o centrală nucleară din Germania de Est. L-am botezat Das Beckwerk și l-am transformat într-o companie legală, cu un board de directori, iar eu am fost angajat ca o ființă fără nume, ceea ce engleza ar numi subiect, dar care în germană este Versuchsperson, o persoană sau un corp pe care se pot face experimente. Boardul de directori îmi putea ordona ce anume trebuie să fac. Timp de zece ani, între 2002 și 2011, am fost liderul fără nume al acestei companii, pînă cînd, în 2011, am organizat înmormîntarea oficială a lui Claus Beck-Nielsen, decedat de mult. Am organizat inclusiv o serie de șapte zile în care a zăcut pe patul de moarte, apoi o procesiune funerară la care au participat o mie de oameni, înmormîntarea propriu-zisă, cu preot, groapă, piatră de mormînt etc.
DD: Și ai anunțat această moarte și în presă?
MN: Da. Am făcut toate acestea pentru că, începînd din 2001, cînd l-am declarat mort pe Claus Beck-Nielsen, oamenii au continuat să mi se adreseze ca și cînd aș fi fost tot el, așa că m‑am întrebat de ce anume mai era nevoie pentru ca moartea lui Claus Beck-Nielsen să fie acceptată în mod public. Apoi am citit în Carl Ginsburg despre ce anume face ca moartea cuiva să devină reală într-o societate. Nu moartea biologică, ci ritualul, înmormîntarea, lucruri pe care nu le făcusem. Așa că am organizat o înmormîntare adevărată: dar cum nu puteam să îmi folosesc corpul meu pentru asta, am făcut‑o în stil roman, recurgînd la funus imaginarium. Romanii păstrau un dublu al corpului împăratului făcut din ceară pentru cazurile în care acesta murea departe de capitală, într-o bătălie sau în vreun naufragiu. Așa că îngropau acest dublu din ceară pentru ca împăratul să nu se întoarcă din lumea de dincolo să bîntuie orașul. Am păstrat acest corp timp de șapte zile, într‑o clădire construită special în acest scop în centrul Copenhagăi. După aceea, compania Das Beckwerk a devenit foarte cunoscută în lumea artistică, dar noi voiam să devenim altceva. Așa că am hotărît să o închidem înainte de a deveni un alt produs de pe piața artistică pe care curatorii l-ar purta dintr-o bienală într-alta făcînd bani, dar nu artă. După ce am închis compania Das Beckwerk, nu am mai făcut performance‑uri timp de un an, încercînd să găsesc o nouă viață și o nouă formă de artă. Așa că m‑am întrebat: există vreun artist care să fi avut de-a lungul istoriei două vieți în care să producă două opere diferite? Acela a fost un an întunecat și suicidal pentru mine, nu vedeam nici o lumină, și nici o idee nu mi-a venit doar așteptînd. Iar într-o bună zi, am îmbrăcat o rochie a mamei băiatului meu. Mi-am spus: hei, nu mai ești chiar tînăr, vei fi doar un bărbat nefiresc de slab de vîrstă mijlocie, dar ca femeie ești mult mai frumos! Acest lucru nu era chiar așa de surprinzător din moment ce, în adolescență, toată lumea credea că sînt homosexual. Așa că mi-am spus: ce-ar fi să devin femeie? Și – un lucru interesant – nu existaseră femei în istoria Das Beckwerk. De atunci, sînt Madame Nielsen, și sper să rămîn așa pînă la moarte. Poate că pisica are șapte vieți, dar eu am nouă morți.
DU: Ai vreun motiv pentru care ai ales un apelativ franțuzesc?
MN: Acum îmi dau seama că, așa cum am prezentat situația, pare că Madame Nielsen s‑a născut într-o clipă, dar în realitate a fost o devenire treptată. Mi-am pus o rochie pe mine, și m-am simțit bine în ea. Apoi, la Teatrul Regal din Copenhaga, am primit o splendidă rochie albă, am adus-o la Paris, unde m-am mutat pentru următoarele patru luni.
DD: Acolo ai organizat și primul tău salon?
MN: Da, exact. Cum m-am găsit la Paris, mi‑am dat seama că trebuie să îmi organizez un salon. Doamna Verdurin, din În căutarea timpului pierdut de Proust, ține un astfel de salon. Așa că mi-am spus: și Madame Nielsen trebuie să aibă unul, unde ea să dirijeze întreaga orchestră.
DD: … și să cînte sonata lui Vinteuil…
MN: Exact, și unde să îmi pot face eu propria muzică, și să îmi transform camera într-o scenă unde să încapă întreaga societate pariziană.
DD: Fascinant, exact ca în cazul lui Proust, care s-a izolat într-o cameră antifonată cu plută ca să își scrie romanul în timp ce se lupta cu mortalitatea în fiecare seară, încercînd să o învingă prin spunerea unei povești, așa cum mărturisește la finalul romanului. Ducînd mai departe ideea acestei explorări proustiene a identității, toate aceste aspecte care te-au preocupat – corpul, identitatea personală – sînt părți integrante ale operei tale. Ești la fel de cunoscut(ă) pentru călătoriile tale, aceste performance-uri ca activist public. Cum se raportează acest aspect al creațiilor tale la viața ta personală?
MN: Aceste două zone sînt în realitate foarte legate una de cealaltă. Moartea lui Claus Beck‑Nielsen din 2001 a fost legată de evenimentele din 9/11. În același timp, mai era un grup de activiști în aceeași zi în New York, care au zburat cu trei-patru avioane direct în niște zgîrie-nori. Eu cred că erau inspirați de activitatea mea artistică, deși au folosit-o într-un scop radical diferit. Din acel moment, am început să fiu foarte interesat de felul în care individul, cetățeanul de rînd, care trăiește într-o lume în care poate afla ce se petrece în acel moment în Filipine sau Tanzania prin simpla accesare a internetului de pe telefon, poate să intervină în mod activ politic în cursul istoriei și să schimbe lucrurile, devenind astfel parte integrantă a scrierii istoriei mondiale. Astăzi pare din ce în ce mai puțin posibil ca individul să poată juca un rol activ în asta. Am vrut să dezvolt noi moduri prin care individul ar putea participa, din nou, la scrierea istoriei lumii. Așa că am început mai multe acțiuni în paralel.
Cairo Gate, 2010
DD: Această idee exista deja în Das Beckwerk?
MN: Sigur că da. În 2003 şi 2004, am fost în Irak, în timpul războiului de acolo, iar în 2008, am fost în Afganistan. În 2005-2006, am încercat să organizăm o a doua revoluție, cu un mai mare impact, în Iran, în colaborare cu instituții neoconservatoare pentru politici culturale și sociale din Washington și cu Consiliul pentru Securitate Națională (National Security Council, NSC) și Departamentul de Stat.
DD: Dar cum să vrea astfel de instituții să colaboreze cu voi, din moment ce sînteți atît de departe de felul în care ei procedează? Ar vrea NSC să te ajute să pui în scenă o revoluție în Iran?
MN: După Irak, vocea istoriei ne-a chemat în altă parte. În decembrie 2005, George W. Bush a declarat că Iranul va fi următorul pas în distrugerea acestei „Axe a Răului“. Cînd în 2003 americanii au invadat Irakul, istoria ne-a îndemnat să creăm o modalitate paralelă de introducere a democrației în Irak. Așa că am purtat peste tot prin Irak o cutie goală, cu o foaie lipită pe ea, pe care am scris „Democrație“, și am invadat Irakul pe jos mergînd din Kuweit prin deșert, cale de cinci kilometri, îmbrăcați în costume și purtînd cravate. Am încercat să introducem democrația în Irak într-un mod pașnic și civilizat, prin dialog cu irakienii. Apoi ne-am întrebat oare ce va urma. Atunci, George Bush, pictorul și fostul președinte al Statelor Unite, a spus într-o bună zi: urmează ocuparea Iranului. Așa că am considerat că asta era o invitație pentru noi toți. Pe-atunci Proiectul pentru New American Century (PNAC) era la baza politicii Washingtonului – idealiști care susțineau o nouă politică imperialistă a Statelor Unite. Democrații nu erau utopiști, dar ceilalți erau. Aveau impresia că este responsabilitatea Statelor Unite ca imperiu să promoveze valorile americane drept valori universale. Așa că noi am adunat toate informațiile legate de felul în care Statele Unite voiau să introducă democrația în Iran și am scris un scenariu pe care am încercat apoi să îl implementăm în Iran. În 2006, am călătorit de mai multe ori la Washington, ca să înțelegem cum anume am fi putut colabora. Pe-atunci, americanii nu intrau așa ușor în Iran, căci erau o specie interzisă acolo, ceea ce nu era și cazul nostru, al europenilor. Așa că am înființat o organizație numită European Initiative, și au fost mulți care au dorit să ni se alăture, inclusiv mulți care au dorit să semneze manifestul nostru. Apoi am călătorit acolo în calitate de reprezentanți ai acestei organizații: eu am fost agentul Bob Nielsen, iar prietenul meu, Thomas Altheimer. Am primit carduri de vizitator cu aceste nume. În DC, am reușit să avem întrevederi cu liderii principali ai instituțiilor pentru politici sociale și culturale de la American Enterprise Institute (AEI), American Foreign Policy Council, The Heritage Institute, Cato și cu Washington Institute for Near East Policy. Cu toții ne-au considerat interesanți, căci nu le reproduceam pur și simplu vorbele sau ideile, ci aveam noi înșine o strategie foarte interesantă pentru a ne prezenta. Thomas Altheimer are un masterat în științe politice, așa că era foarte bun la teorie, iar eu sînt un bun performer. Reuel Marc Gerecht, un cunoscut expert în problemele Iranului de la American Enterprise Institute, a fost extrem de încîntat de noi, iar soția sa, Diane Zeleney, era șefa biroului Departamentului de Stat. Ea ne-a invitat la o întîlnire în cadrul Departamentului de Stat al Statelor Unite, iar noi le-am propus să ne lase să mergem în Iran pentru a aduna informații despre potențialul societății civile. Nu le-am cerut finanțare pentru că am vrut să ne păstrăm independența, dar într-un fel am devenit agenți americani trimiși în Iran.
În timpul acțiunilor noastre paralele din cadrul Das Beckwerk, am ținut bloguri, iar eu am semnat articole în ziarele scandinave, am organizat performance-uri și expoziții. Dar pentru mine, punctul terminus l-a reprezentat dintotdeauna romanul. Cu biografia lui Claus Beck‑Nielsen și trilogia politică The Suicide Mission, The Sovereign și The Fall of the Great Satan am inventat o nouă formă a romanului în Scandinavia, în care totul se bazează pe viața reală, însă această viață reală este ea însăși înscenată. Pentru mine, cea mai cuprinzătoare formă este romanul.
DD: Deci e ca pentru Mallarmé, toată viața va sfîrși într-o carte.
DU: S-ar putea spune că pentru tine nu există diferență între text și corp. Cred că toate aceste acțiuni revoluționare în care ai fost implicat(ă) sînt absolut impresionante. Cum te raportezi, în poezia ta revoluționară, la tradiția acestui tip de poezie care merge în linia Rimbaud și Lautréamont?
MN: Mereu am fost un cititor vorace, deși nu am avut parte de o educație formală în acest sens, lucru care mereu m-a stînjenit. Copil fiind, trăiam în provincie, unde singura distracție este sportul. La un moment dat, într-o seară, pe cînd eram adolescent, cineva a uitat să închidă televizorul după un meci de fotbal și am observat că era o transmisie dintr-o sală de concerte unde Sergiu Celibidache era prezentat ca avînd studii superioare în filozofie, matematică, muzică și psihologie. Așa că mi-am spus: vreau și eu să am o astfel de pregătire. Fiind prea ocupat cu altele pentru a urma o educație universitară, am devenit un cititor extrem de disciplinat. Am citit într-adevăr multă poezie revoluționară, dar scriu poezie și fac muzică doar cînd sînt prea obosit ca să fac altceva. Unii se uită la televizor ca să se relaxeze; eu, în schimb, îmi iau chitara și încep să cînt. Cînd scriu poezie, nu mă gîndesc la vreun poet anume ca să am inspirație. Dar firește că toți cei pe care i-am citit trăiesc în mine. M-au interesat mai ales avangardele, precum avangarda rusă (1910-20), dar și cea de-a doua avangardă din anii ‘60. Pe Rimbaud și Baudelaire i-am citit foarte devreme, și la fel și pe romanticii germani.
DU: Probabil că îți plac Nerval și Hoffmann, cu obsesia lor pentru dublu care există în mai toate scrierile lor.
MN: Pe Hoffmann nu l-am citit, dar Nerval îmi place, și la fel și Heinrich von Kleist. Dimensiunea utopică este ceea ce mă atrage la poezia revoluționară.
DU: Citindu-ți poeziile, am observat cît de important este plurilingvismul. Folosești în aceeași poezie daneza, împreună cu engleza, franceza, spaniola, germana. Ne întrebam dacă asta reprezintă o altă modalitate de angajare în politica mondială care te preocupă atît de mult.
MN: Ideal ar fi să fim cetățeni ai lumii și să putem vorbi toate limbile. Nu pot distinge între dimensiunile operei mele, așa că nu pot spune că sînt doar romancier(ă) sau poet(ă). Nu sînt nici măcar artist(ă), ci doar cineva care testează diverse lucruri. În general, scriu în daneză, dar în poezie îmi place să mă deschid către mai multe limbi. Am scris chiar și un roman care este un amestec de germană și daneză, e un hibrid lingvistic.
DD: Ce anume te-a determinat să dai romanului o astfel de formă?
MN: Tema. L-am scris chiar înainte de a ajunge să trăiesc pe stradă. În primul capitol, vocea de persoana I se numește Claus Beck-Nielsen, dar apoi acest nume se schimbă de la o poveste la alta și devine ceva radical diferit, lucru reflectat și la nivel lingvistic: e vorba de transformarea identității.
DD: În toamna anului 2015, cînd ai pornit în călătorie pe jos împreună cu refugiații, din Balcani pînă în Danemarca, te-ai pus în postura unui individ oarecare într-o mulțime de oameni. Cum de ai început călătoria în Balcani și nu chiar din Siria?
MN: Nu știu de ce nu m-am dus direct în Siria. Poate că a fost o decizie foarte pragmatică din Balcani puteam merge pe jos, și poate că mă și cam săturasem de Orientul Mijlociu după ce am fost activ acolo timp de mulți ani. Acum mă interesează foarte mult Europa: ce a mai rămas din ea? A existat vreodată? Este oare doar o utopie, o viziune? Așa că am călătorit pînă în Grecia, la Tesalonic, de unde am început să merg pe jos prin Europa ca Madame Nielsen, o doamnă tipică a epocii iluministe europene care pare că doar printr-o coincidență are același drum ca refugiații. În fiecare zi, traseul nostru se schimba, căci unele granițe se închideau în fața noastră, în vreme ce altele se deschideau; alteori, mulțimea de oameni găsea alte modalități ilegale de trecere a granițelor. Eram o străină printre ei, iar acesta a devenit și subtitlul unuia dintre romanele mele – The Invasion: A Stranger is in the Stream of Refugees. Eram o străină printre acești străini care veneau în Europa. Pentru mine, asta s-a transformat și în întrebarea unui Bildungsroman: cine sînt acești europeni? Poate că acești oameni, care pătrund pentru prima oară aici, sînt adevărații europeni. Cred că, în ultimii 3.000 de ani, Europa a rămas doar un proiect pentru viitor, o utopie.
DD: Exact asta credea și Goethe că este literatura mondială/Weltliteratur. Noi toți trebuie să ne străduim să îi grăbim venirea.
DU: Ai un poem extrem de melancolic despre ce a fost și despre ce a devenit acum Europa. Ce este Europa acum, după toată această experiență de înstrăinare împreună cu acești străini?
MN: Cred că Europa este o sumă de lucruri foarte complexe asemănătoare cu democrația, ceva care este mereu pe cale de a se face, mereu în plin proces. Nu desemnează ceva care există în realitate, o singură Europă. Europa este ceva mereu în curs de negociere pentru că în fiecare zi este comparată cu alte spații mici. Există atît de multe limbi și atît de multe moduri diferite de a trăi aici. Am aflat că nu există o singură Europă, ci multe Europe posibile.
DD: În forma sa clasică, Bildungsroman-ul conduce la un fel de Bildung, la o formă identitară. Ceea ce practici tu este un fel de Bildungsroman deconstruit?
MN: Nu, cred că este o formă foarte serioasă de Bildungsroman. În acest fel, deveneam european și știam ce anume este Europa, așa că am vrut măcar să mă transform și să devin european. Pentru prima oară deveneam și eu, odată cu refugiații, european.
DD: Crezi că unii dintre acești refugiați au început să se simtă cît de cît… europeni?
MN: Da, dar nu într-un mod foarte concret. Mai toți voiau să meargă în Suedia sau Germania, deși majoritatea nu știau nimic despre aceste țări. Doar auziseră din povești despre aceste țări paradiziace. Nu știau ce e cu ele, doar că sînt extraordinare, și voiau să urmeze școala acolo. Ceva extrem de utopic, de fapt. Călătoreau cu speranța că ar putea ajunge cineva acolo.
DU: Crezi că ai descoperit o altă Europă prin ochii lor, în timpul acestei călătorii pe jos alături de ei?
MN: Nu numai că vedeam lumea prin ochii lor, în timp ce pășeam alături de ei în mulțime, dar am și trăit ceea ce trăiau ei, o Europă diferită în fiecare țară în care intram.
DU: Povestește-ne despre momentul cînd ai făcut performance-ul în care ai fost Miss World, „îngerul Ucrainei”.
MN: În 2014, cînd toată lumea vorbea despre Ucraina, m-am dus acolo pentru că mai fusesem cîndva la un festival de poezie din Cernăuți. Cînd exista încă Das Beckwerk și am călătorit în Iran, Irak, Afganistan și Egipt, în timpul revoluției din 2010-2012, am călătorit ca european, îmbrăcat în costum și purtînd cravată. De data asta, am vrut să fiu cît mai diferit posibil, așa că am decis să călătoresc ca femeie. Spre deosebire de intelectualii care fuseseră la Washington în costum și cravată ca agenți, eu aveam să călătoresc acum ca Miss World. Fetele astea care participă la acest gen de competiții au impresia că totul este pe bază de cum arăți și că totul este la suprafață. Așa că am călătorit prin Ucraina, pînă cînd am ajuns la Donețk, încercînd să îi apropii pe ruși și ucraineni, dar nu prin dialog, ci prin iubire și muzică. Așa că le-am cîntat și i-am înconjurat cu iubire.
DU: Ei cum au răspuns?
MN: Extrem de diferit. Am călătorit într-o rochie albă cu o banderolă albastră pe care scria „Miss World”. Aveam o chitară neagră și mă machiam. Mă simțeam straniu printre soldați și partizani. Eram o ființă ATÎT de stranie! Oamenii mă priveau ciudat pentru că nu eram complet femeie. În loc să reacționeze violent, erau atît de uimiți, încît nu știau cum să reacționeze. De mult ori, acești macho homofobi, naționaliști ruși și ucraineni, rasiști, voiau să își facă un selfie cu mine.
DD: Într-un fel, ai intervenit în viețile lor la fel cum ai intervenit și în a ta: i-ai făcut să se oprească pentru o clipă. Unul dintre lucrurile pe care arta îl face este să oprească lucrurile în loc, și mai ales timpul.
MN: Da, exact, oprește timpul în loc și creează un spațiu utopic, care, din nefericire, nu durează; însă este o stare de excepție. A fost extraordinar; așa că mi-am spus: poate că se vor gîndi și ei măcar o clipă de ce și pentru ei a fost ceva așa de ieșit din comun.
DD: Crezi că vei mai face astfel de călătorii?
MN: Nu știu niciodată ce voi face în continuare, mereu mă duc acolo unde vocea istoriei mă cheamă. Am mers alături de refugiați pentru că toată lumea vorbea despre ei, așa că în loc ca și eu doar să consum această informație sub formă de știre, mi-am zis că e mai interesant să particip la acest moment al istoriei. Același lucru s-a întîmplat și în Ucraina, așa că nu știu ce va urma. Poate că nu voi mai pleca în astfel de misiuni sau poate că vor mai fi multe de acest fel.
DU: Dacă tot vorbim despre performance și performativitate, povestește-ne și despre acest proiect în care ești implicată acum cu alte cinci teatre din întreaga Europă.
MN: Este un proiect intitulat Topografii ale Paradisului și se ocupă de diverse forme ale naționalismului. A început datorită unui prieten al meu, un director de scenă suedez, Staffan Waldemar Holm, care este și director de teatru într-un fel foarte clasic modernist. Spre deosebire de mine, el mereu lucrează în cadrul instituțional al Teatrului de Stat. Timp de zece ani, a fost directorul Teatrului Regal din Stockholm și este unul dintre cei mai importanți regizori de teatru și operă din Copenhaga, dar și din Germania. Cînd a devenit directorul Teatrului Regal din Stockholm, exista și o organizație a teatrelor europene, iar el a văzut că era rigidă și conservatoare. Așa că a creat o alternativă: organizația MITOS21. Aceasta cuprinde cincisprezece teatre europene din Franța, Olanda, Spania, Polonia, Suedia, Elveția etc. M-a invitat să colaborez, iar eu am propus să fac ceva despre naționalisme. Cinci teatre din Barcelona, Germania, Suedia, Danemarca și Polonia au acceptat să participe. Eu elaborez concepte sau scriu scenarii care să nu dureze mai mult de douăzeci de minute, propun un tip de performance și apoi doi actori și un regizor locali îl vor pune în scenă prin raportare la propriul context național. Eu voi fi însă regizorul principal atunci cînd vom unifica aceste cinci părți pentru premiera din Stockholm. Am decis să mă duc personal în toate aceste cinci locuri, pentru a afla eu însămi ce tip de naționalism există în fiecare dintre aceste țări. În Spania, pentru că teatrul este în Barcelona, este separatismul catalan.
DU: Un alt roman politic al tău este Supreme Being, care va stîrni interesul cititorilor noștri pentru că este bazat pe ideea unei Ființe Supreme inspirată de scrierile Hertei Müller, unde această ființă este Ceaușescu, și de Orbitorul lui Mircea Cărtărescu, pe care l-ai citit în germană. Cum a ajuns să abordezi această temă și cum ai dezvoltat-o?
MN: Mă interesează doar romanele care au o legătură cu experiențele personale ale autorului/autoarei. Genul fantasy nu mă interesează. Mă interesează însă utopiile pentru că au o legătură cu realitatea. În urmă cu mulți ani, am trăit o poveste de dragoste cu o tînără româncă. Romanul este povestit la persoana a treia de către un bărbat matur, care îi spune povestea lui Madame Nielsen, care îl interoghează. Cred că m-am gîndit la Herta Müller și la povestirile ei despre cum a fost interogată de Securitate. Povestea din roman are două paliere. Pe de-o parte, este povestea de dragoste cu o tînără fascinantă în Copenhaga. Cei doi se îndrăgostesc fără ca el să știe de unde este ea, dar apoi, printr-o poveste în poveste, aflăm că ea era balerină a Baletului Național din București. Se afla într-un turneu prin Europa însoțită de mulți agenți de Securitate. Într-o zi, la Milano, se trezește singură, într-un oficiu poștal, fără agenți în jur. Intră în panică și se urcă într-un taxi, îmbrăcată doar în haine de vară, dar nu știe numele hotelului unde stă, pentru că mereu altcineva îi purta de grijă. Îi spune șoferului în franceză să o ducă la aéroport, iar cuvîntul sună cam la fel și în italiană. Intră în panică la gîndul că face ceva greșit, și nu are în intenție să fugă. La aeroport, ia un avion spre Copenhaga, unde locuiește fiul unei prietene a mamei ei. Devine refugiată în Danemarca și ajunge la Baletul Regal, însă este respinsă pentru că vine dintr‑o altă școală de balet decît cea care se practică aici. Apoi, într-o zi, îl întîlnește pe naratorul nostru, cu care începe o poveste de dragoste pasională. Al doilea palier narativ este povestea despre Nicolae Ceaușescu. Aceste două aspecte – potențialul revoluționar al iubirii și starea de excepție pe care o constituie dragostea pe de‑o parte, și revoluția pe de alta, precum și revoluția permanentă – îi determină pe cei doi să își consume povestea de dragoste pînă la capăt. Povestea lui Ceaușescu este spusă într-un mod neconvențional, are un anumit umor subtil în ea. Majoritatea celor care scriu despre el îl prezintă ca pe un personaj ridicol, dar eu am vrut să schimb punctul de vedere și să îl văd cu ochi mai naivi și uimiți. Povestea de dragoste are firește un final tragic, așa cum are și istoria în acest roman.
DD: Am un pix din Belgrad, pe care este un citat din Tito care spune „fiecare revoluție își distruge proprii eroi“. Acum, în încheiere, dacă tot am aflat cine este Madame Nielsen, ne putem întreba cine va deveni ea.
MN: Vreau să cred că ființa umană este doar un potențial, așa că în loc de a deveni „cea care sînt cu adevărat” sau cea care îmi doresc să devin, voi încerca să actualizez cît mai multe dintre aceste virtualități. Voi rămîne Madame Nielsen atîta vreme cît ea va produce lucruri care mă interesează. Scrierile mele – The Endless Summer, The Invasion și The Supreme Being – au trecut prin multe schimbări identitare, la fel ca mine. Aceste trei romane recente sînt extrem de diferite de ceea ce scriam înainte. Mereu mi‑au plăcut scriitorii francezi – Flaubert, Proust, Rimbaud, Stendhal, Claude Simon, Patrick Modiano, Marguerite Duras, Koltés și Celine – și cred că m-au influențat de la felul în care gîndesc o frază pînă la felul în care înțeleg teme precum iubirea și memoria. Corpul meu îmbătrînește, iar trecutul care se adună în el crește și el. Într-un fel, am devenit mai reflexiv și mai proustian.
DU: Deci acesta este motivul pentru care The EndlessSummer (Nesfîrșita vară) are forma unui recviem, așa cum romanul lui Proust are structura sonatei lui Vinteuil?
DD: … sau forma unei catedrale…
MN: Sigur că da, căci un recviem este perfect pentru o catedrală. Acum am ajuns la punctul în care scriu muzica pentru catedrala lui Proust. Poate că asta am făcut în toți acești ultimi ani. Este ceva care cere timp.
Interviu realizat de David Damrosch și Delia Ungureanu, 21 iulie 2017, Copenhaga.
Fotografii realizate de Sofie Amalie KLOUGART