Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Mesaj de solidarizare cu Mircea Cărtărescu
De la Facultatea de Litere – Universitatea din Bucureşti
În ultima vreme, scriitorul Mircea Cărtărescu, conferențiar doctor la Facultatea de Litere, este supus unei ample campanii de denigrare. La posturi de televiziune, în publicații tipărite sau online se dau verdicte despre valoarea literară a cărților sale, se fac afirmații și/ sau speculații despre evoluția carierei sale internaționale care au capătat, în intervențiile unor „lideri de opinie“, interpretări și conotații politice. Facultatea de Litere, unul dintre nucleele pe care s-a înființat Universitatea din București, este o instituție în care generații de studenți au învățat să cunoască în profunzime și să respecte valorile culturii române. Ca membri ai comunității academice, ne simțim întru totul solidari cu Mircea Cărtărescu, unul dintre cei mai de seamă scriitori români contemporani, dar și profesor de excepție, respectat și iubit de studenți. Apreciat atât de public, cât și de critica literară, Mircea Cărtărescu este un deschizător de drumuri pentru afirmarea valorilor literaturii române actuale în lume. Afirmarea sa internațională se datorează exclusiv calității scrisului său, și nu „conjuncturilor“, cărțile sale fiind recenzate favorabil în ziare și publicații literare prestigioase din toate țările în care au fost traduse. Faptul de a fi fost nominalizat la Premiul Nobel reprezintă o confirmare a prestigiului său pe plan internațional. În […]
… şi dv aveţi dreptate.
(D-lui Paul Cernat, întorcîndu-i bineţea.)
@Inima Rea: cu tot respectul, cred ca ne pierdem vremea cu @Anton pentru ca abereaza, nu pentru ca semneaza cu nickname. O zi buna!
Daniel-Cristea Enache: Tinere domn, consecvenţa e bună dar, plecînd de la o premisă falsă, devine conservatorism cel puţin bizar la o persoană aflată la vîrsta deplinei afirmări. Mă refer la consecvenţa cu care nu admiteţi ca interlocutor un nickname, sub suspiciunea unui vinovat anonimat – @anton, aici însă e deja veche, la dv, această idiosincrasie. Agravant este – din punctul de vedere al civilităţii aproape axiomatice cu care e creditată o persoană publică, amfitrion de emisiuni tv, ca dv – că doar în cazul în care interlocutorul este incomod manifestaţi intransigenţa.
Un lucru e sigur fiindcă obiectiv – internetul vine la pachet cu toate opţiunile, şi cu acelea care ne-au îmbogăţit viaţa prin instantaneul comunicării, dar şi cu anonimatul şi democraţia de pe net.
Sigur că apar derapaje, ca-n orice altă situaţie. Dar nu este argument anonimatul în combaterea opiniei unui internaut. Dacă ar fi, atunci site-ul Obs.C – de pildă – ar fi un colocviu cu invitaţi anume. E clar că nu asta-şi propune un ziar cu audienţă naţională.
Pînă probaţi faptul că aţi înţeles obiecţiunea mea de fond – eventual, răspîndind revelaţia şi printre cei care socotesc că-şi pierd timpul cu anonimi – rămîneţi suspect de trufie, tinere domn. Or, trufismele – şi \”aroganţele\” – sînt de aşteptat de la cu totul şi cu totul alte persoane, părerea mea…
@Ovidiu Simonca, Daniel Cristea-Enache: multumesc.
Cred ca ne pierdem timpul cu @Anton.
Cine este „Anton” şi cine este Paul Cernat? „Anton” e un nickname care îl calomniază pe colegul nostru. În timp ce Paul Cernat e un nume de critic cu care poţi să nu fii de acord, dar care îşi asumă sub semnătură textele. Vin „Anton” sau „Beton” sau „Bonton” şi scriu tot felul de insanităţi; şi Paul Cernat, Ovidiu Şimonca stau să dea explicaţii unui calomniator sub nickname… Sînt în schimb cititori ai Obs. care comentează critic, dar mereu civilizat şi cu argumente (Mihnea Moroianu, de pildă). P.S. E primul şi ultimul meu comentariu.
Daca Alina Mungiu-Pippidi n-ar fi o „instanta citabila”, nu ne indicati citeva „instante citabile”? Cine sint „instantele citabile” in opinia dvs? Si, in general, nu ne faceti o lista cu cine are dreptul sa se exprime in spatiul public romanesc si cine nu? Ba, mai mult, de unde si pina unde ideea ca despre lucruri de interes trebuie sa tacem? Nu vreti sa ne indicati cind sa intervenim si cind sa tacem? Poate ca asa s-ar justifica trimiterea la „Ana Pauker si cu Dej”…
Am incredere in Comiisile de etica, dar, aici, nu e cazul. Mi se pare aiuritor si revoltator ca Paul Cernat sa fie chemat la/de Comisia de etica (cum sugerati) pentru un articol de opinie, neinjurios, elegant si argumentat.
Am scris „Comisia de etica” in ghilimele citindu-va pe dvs. Altfel, cred ca avem mai multa nevoie de etica decit de Comisii de etica.
Eu cred ca dvs,. doamna/ domnisoara sau domnule Anton, n-ati citit articolul lui Paul Cernat. In acel articol, Paul Cernat nu citeaza deloc (dar deloc!, daca intelegeti) din jurnalul/ jurnalele lui Mircea Cartarescu. Citeaza din editorialele politice din „Evenimentul zilei” si dintr-un interviu acordat revistei „Formula AS”. Cind va mai exprimati public, va invit sa cititi textul la care faceti referire, nu-i chiar asa de greu, sint citeva minute de lectura.
Pentru conformitate: articolul lui Paul Cernat a aparut in „Observator cultural”, nr. 647, din 26 octombrie 2012. Se poate gasi in „Arhiva” on-line a revistei.
@Ovidiu Simonca
Cu prima parte, cred ca am fost clar. Daca o comisie etica a unei universitati (probabil o exagerare… totusi) va stirneste ghilimelele, nu ma mir ca va suna strain ce spun.
Cine a zis ca Alina Mungiu e o instanta citabila? Asta sa fie un argument?
Cine a zis ca critica, mai ales cind coboara in tarla, numiti-o dumneavoastra elegenta, nu suporta critica? In momentul in care un universitar, un scriitor, un intelectual, un coleg ajunge sa primeasca scuipati in strada, dumneavostra, va permiteti sa nu intelegeti de ce, uneori, un om de calitate, chiar daca are dreptate, poate sa taca. Si o faceti intr-o revista care se cheama Observator cultural (si nu Observator ideologic).
In partea a doua, mesajul s-a trunchiat la postare. Era un raspuns care ar fi trebuit sa spuna un lucru simplu: unei mirlanii ii sta mai bine neparfumate. Caci, daca vi se pare normal sa comentezi taios slabicuinile unui om pescuite dintr-un jurnal (ba ca-i supersititios, ba ca are o fixatie cu Nobelul, , argumentul literar sa i-l lasam lui Ion Spinu de la Suhrkamp), atunci asteptati-va sa auziti lucruri. Repet, in momentul in care cel vizat e deja facut tandari.
Ana Pauker si cu Dej… cine oare ar putea sa inspire o astfel de imagine daca nu cuplul Cernat – Burta-Cernat? De ce? Pentru ca din intelectuali s-au transformat in ceva nefiresc: pot sa inteleaga din absolut orice numai ce vor ei.
@Paul Cernat
Domn. Am senzatia ca aveti senzatia ca ar trebui sa ne cunoastem. Nu ne cunoastem.
Imi pare rau, gluma a fost, evident, nesarata – nu am de unde sa cunosc ce gusturi aveti in alte privinte decit cele exprimate in ceea ce scrieti. Probabil ca de-aici mi-a venit ideea.
Mi-ati spus foarte multe lucruri despre care nu stiu nimic si nici nu cred ca sint neaparat legate de obiectia mea. V-ati rezumat articolul intr-o lumina favorabila. Ati scris si foarte mult, si foarte frumos – e adevarat. Si, evident, va plac „polemicile”. Si se pare ca aveti si foarte multi prieteni, despre care inteleg ca va apreciaza si mai mult in urma articolului – probabil pentru ei l-ati scris. Cu toate astea, va rog sa cititi inca o data rindurile de mai sus.
Ovidiu Simonca: „Asa cum Paul Cernat are dreptul sa intervina (au scris pe aceasta tema si Alina Mungiu-Pippidi, si Dorin Tudoran, si Vladimir Tismaneanu) si Corpul profesoral al Facultății de Litere, Universitatea din București isi poate exprima un punct de vedere.”
Fiecărei persoane din cele pomenite mai sus i se poate aplica paradigma corp/spirit – proprietăţi în egală măsură opuse şi complementare. Cu-adevărat important este că – tot aşa – fiecăreia i se pot critica ori lăuda opiniile, iar dreptu-i la replică este inalienabil.
Dar Corpului Profesoral îi corespunde un spirit profesoral, totodată antagonic şi complementar? Poate că mesajul de protest – care face obiectul discuţiei – să fie proba adevărului supoziţiei că – da – i-ar corespunde. N-am cum crede asta. „Să mă explic”, vorba unui corp pe care spiritul îl vrăjmăşeşte.
Am terminat Literele bucureştene – denumire care era un ideal pentru noi, la acea vreme – în 1974. I-am avut profesori pe Alex Piru, ZDB, Matei Călinescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ştefan Cazimir – ca să pomenesc doar dintre iluştri. Ar fi stîrnit un rîs homeric ideea că toţi aceştia erau un corp şi-un spirit. Asta în chiar asprele condiţii politice pretinzînd unire-n cuget şi-n simţiri, întregii suflări academice – naţionale, generic.
Mi-e greu să cred că universitarii de azi, de la Literele bucureştene – chiar dacă nu toţi iluştri ca-naintaşii ce le-au fost profesori – s-au uniformizat în aşa măsură – şi-ncă-n condiţiile autonomiei universitare, ale libertăţii neîngrădite de expresie – încît constituie o massă omogenă, autointitulată Corpul Profesoral de la Litere – Univ. Buc. Astfel că mi-e peste putinţă să-nţeleg cum de nu apar – cu nume, titluri academice, tot tacîmul indeividualist dar şi neapărat necesar intelectualului umanist de rang universitar – actualii componenţi ai Corpului. Tot aşa, nu-mi pot imagina cadrul în care Corpul a hotărît să emită un mesaj – fie şi de protest altminteri justificat dacă bine înţeles: într-o adunare generală a cadrelor universitare să fi fost, una ca-n trecute vremi, cu convocator şi punct unic la ordinea de zi? Unde să se fi votat în unanimitate un text emanat parcă din „spiritul revoluţionar” al Epocii de Aur?
Pe lîngă deserviciul de imagine pe care i-l produce lui Cărtărescu – ca orice acţiune heirupistă – mesajul Corpului produce grea tristeţe acelora care se mîndresc a fi păşit în clădirea de pe Edgar Quinet, petrecînd ani de studenţie şi pe băncile de marmură din holul mare al facultăţii, străjuit de busturi ale altor iluştri.
Mai curînd cred că autorul anonim al textului ridicol – publicat de Obs. C. – acelor busturi le-a cerut acordul de a-i include în Corpul Profesoral de la Litere. Dar nu, pînă şi acelea s-ar fi-ncruntat la ideea de a fi cauţionat un act de stoică şi prin nimic justificată anonimitate colectivă.
Cum glumeam în prima mea postare, ar fi culmea ca şi Cărtărescu să se numere printre membrii Corpului. Oricît ar fi el derutat de animozitatea cu care s-a trezit pe cap, un asemenea text n-avea cum îi stîrni altă reacţie decît cea mai sinceră uimire: Poate ieşi aşa ceva de la Literele noastre?
Din păcate, simt nevoia unei minime precauţii: Sper din toată inima că aşa ar fi fost dacă distinsul membru al Corpului ar fi fost pus la curent cu intenţia unora – ori doar a unuia – dintre colegii săi, de a-l expune ironiei publice.
Domnule/doamna @anton, nu stiu cine sinteti si nici nu ma intereseaza. Insinuarea cum ca acest protest ar fi ce spuneti ca e, ca si cea privind lipsa unei comisii de etica va descalifica, iar mirlania cu „prostul gust in privinta femeilor” va defineste perfect ca no name de subsol din toate punctele de vedere. Si, va rog sa ma credeti, sint cit se poate de delicat. Dar puteti sa considerati ca „este ca si cum” v-as spune mai multe…
Pentru cei interesati, nu pentru postaci gen @anton, tin sa precizez ca acest protest mi-a parvenit si mie, in retea, ca si tuturor membrilor departamentului de studii literare romanesti. Cind am deschis mail-ul, textul era deja remis presei si, din cite am aflat, un singur coleg s-a dezis public de el. In ceea ce ma priveste, n-am apucat sa ma pronunt nici pro, nici contra, dar daca nedelimitarea de acest protest va fi perceputa ca solidarizare cu el, e OK, n-am nici o problema.
Am toata consideratia fatza de scriitorul, colegul si omul Mircea Cartarescu. Ca editorilist politic, are dreptul la orice optiuni, iar faptul ca nu le impartasesc e problema mea. Dezavuez toate calomniile si insultele din media la adresa lui. Ceea ce ma deranjeaza insa e modul in care un grup de interese intelectual-politice se foloseste de angajamentele politice si de prestigiul lui Cartarescu ca si de marota nationala a Nobelului. Impotriva acestei manipulari politice, responsabila inclusiv pentru mizeriile dintr-o „anumita parte a presei” la adresa lui MC, am simtit nevoia sa iau pozitie. Daca asemenea insulte ar fi venit din lumea literara, nu din zona mediei politice tabloid, m-as fi solidarizat spontan cu Mircea Cartarescu. Asa insa, nu pot sa nu constat, cu tristete, ca mult-apreciatul scriitor a intrat intr-un joc politic in care nu lumea literara il poate apara eficient. In rest, a spus tot ce era de spus Ovidiu Simonca. Ii multumesc si pe aceasta cale. In ceea ce ma priveste, am incercat sa pastrez un ton cit mai echilibrat si mai rational, in zona polemicii de idei, fapt confirmat inclusiv de telefoanele pe care le-am primit, in semn de solidaritate, de la scriitori si intelectuali demni de toata stima, deloc resentimentari sau frustrati, ale caror reactii au reprezentat o surpriza si pt. mine. Nu le pot da numele, dar ma simt onorat de solidaritatea lor.
„Infierare”, domnule Anton?! Mai usor cu vorbele, va rog! Paul Cernat a scris un articol de opinie, argumentat, logic si elegant polemic. Ce facem, acum? „Ii batem obrazul”, daca nu avem o „comisie de etica”? De cind am ajuns sa aducem oameni in fata unei „comisii de etica”, atunci cind nu ne convine o opinie. Sau sa-i „batem obrazul”? Avem dreptul sa polemizam si sa ne exprimam dezacordul fata de un anumit comportament public? Exista aceasta libertate sau trebuie sa tacem?
Paul Cernat nu a negat valoarea literara a lui Mircea Cartarescu. Recititi articolul, va rog. Iar despre „obsesia pentru Nobel”, nu Paul Cernat a adus-o pentru prima oara in spatiul public. Dimpotriva, mi s-a parut ca discutia despre Nobel si scriitorii romani – in articolul lui Paul Cernat – a fost tocmai in zona „criticii de idei”. Dar, dumneavoastra preferati sa nu discutati articolul, ci sa puneti etichete: „infierare”, „lapidare”.
Asa cum Paul Cernat are dreptul sa intervina (au scris pe aceasta tema si Alina Mungiu-Pippidi, si Dorin Tudoran, si Vladimir Tismaneanu) si Corpul profesoral al Facultății de Litere, Universitatea din București isi poate exprima un punct de vedere. Ambele puncte de vedere – pe care nu le consider antagonice – sint publicate in „Observator cultural”. Ele pot fi citite, comparate, pot exista dezacorduri, dar fara sa venim apodictic si sa spunem ca Paul Cernat „infiereaza”. Cind vom invata in tara asta ca putem purta polemici si ca dialogul este necesar, chiar daca sint pozitii contrare? Cind vom invata sa nu tratam comportamentul unui autor drept intangibil?
PS N-am inteles ce treaba are „Ana Pauker si cu Dej” in acest mesaj… Si nici cine „se misca impreuna”…
Acest protest vine, probabil, in urma articolului de infierare semnat de Paul Cernat, acum vreo 2 numere. Tardiv, inutil (lapidarea fusese comisa, un brinci intirziat si grotesc) venind din partea unui coleg, in revista condusa de o colega a scriitorului. Nu comentez articolul, decit doar un amanunt: obsesia pentru Nobel pe care i-o acuza scriitorului intra intr-un teritoriu personal, se misca in zona birfei, si nu a criticii de idei sau de aorice altceva – e buna pentru comentatorii din subsoluri.
Deci… protestul e un fel de a le bate obrazul, in lipsa unei comisii de etica – care ar fi ceva din alta lume.
Indiferent ce ar fi facut scriitorul, atita vreme cit nu e ilegal, colegii lui de catedra s-ar fi putut abtine, ca o dovada de fair-playului intelectual.
Repet: cu atit ma mult cu cit raul era deja facut.
Acum… o paranteza, e ca si cum, combatind un articol al lui Paul Cernat, as spune ca e un om inferior, dind dovada ca are prost gust in privinta femeilor. Caci vazindu-i cum se misca impreuna imi vin in minte niste vesuri: Ana Pauker si cu Dej/ Baga spaima in burgheji.
E, oare, chiar asa de greu de inteles?
De ce nu ne explicati si noua astora, mai inceti la minte, care ar fi legatura dintre „Nobelul românului Cartarescu” si cele „2-3 miliarde” de care viata noastra intelectuala are „atata nevoie”, etc., etc.?
Mircea Cartarescu, desi ne alunga investitorii seriosi afirmând ca RO se indreapta spre fascizare si autoexcluderea in 3 ani din UE + NATO, merita si acum, în 2012, in postromânism, sa fie sprijinit cu întreaga forta a statului (ICR e doar o picatura intr-un ocean), sa ne aduca acel Nobel incontestabil romanesc, de care viata noastra intelectuala are atâta nevoie ca sa primeasca 2-3 miliarde euro pentru o Biblioteca Nationala dotata la standarde occidentale. Nici macar academician, inca mai e timp ca Filologia sa-i difuzeze orbitor euroatlantic o imagine de aparator antifascist al democratiei, al justitiei si al presedintiei amenintate de lovitura de stat care ne-a confiscat Referendumul.
Extrem de sensibil! Vizavi de atata lemn…
Foarte frumos si foarte colegial ca v-ati gandit sa-l aparati, desi nu merita atat efort si ar trebui sa-l lasati sa-l apere opera. Cat va putea si ea. Penibil este si limbajul. Atat lemn! Ma simt jignita ca absolventa a Facutatii de Litere. Ce a fost si ce a ajuns!Tot periindu-l pe Cartarescu uitati de valorile reale. Ajunge cat l-ati tot preamarit. Chiar nu merita.
Un nobil gest, o atitudine corecta din partea unui for de prestigiu, precum este UNIVERSITATEA BUCURESTI.
Subscriu, cu bucurie, la acest MESAJ DE SOLIDARITATE cu scriitorul si profesorul MIRCEA CARTARESCU.
Esti incoerenta in amestecul de cateva cuvinte pe care le postezi pe froum… \”In numele unei asa-zise democratii\”, spui tu, ne trimiti pe cativa din aceia care am \”indraznit\” sa formulam opinii pe acest forum \”sa ne vedem de treaba\”. \”Democratia\” veridica, asadar, in viziunea ta originala, este aceea, probabil, in care numai scriitorii agreati de un for anume (poate \”Ministerul Adevarului\”?) isi publica productiile care, apoi, se vand si se citesc obligatoriu de toti, urmarea fiind, fireste, elogiul imediat, neconditionat, indiferent de ceea ce crezi.
Draga Anca,
Trec de talibanismul tau literar si iti reamintesc faptul ca un scriitor se supune, prin cartile sale, judecatii publicului cititor (care, draga Anca, poate sa fie doritor sa citeasca si alte carti ale scriitorului cu pricina sau nu, chiar daca acest \”nu\” iti starneste tie framantari \”asa-zis democratice\”).
Ma tem ca va trebui sa te obsinuiesti cu asta, oricate frustrari iti poate produce…
Fizic (material), metafizic (imaterial), virtual (plutind în imanent? Imaginaţi-vă un corp în care s-au aglutinat toate cadrele didactice de la Litere, trecînd prin ziduri şi sufocînd amfiteatre şi săli de seminar, într-o unică – de fiecare dată – acţiune. Nu reclamă – cu necesitate obiectivă – un corp studenţesc? Altfel, ce rost are corpul profesoral? Iar corpul stundenţesc de la Litere să n-aibă nimic de spus în apărarea singurului profesor neaparţinînd corpului profesoral, Mircea Cărtărescu? Logic, neaparţinîndu-i, altminteri fiecare alt component al corpului ar putea dicta o acţiune unică de protest, aprobare, ori alta venită din necesităţi fiziologice virtuale, cum însuşi corpul.
Dar la ce-ar lua întregul corp apărarea unui element străin sieşi? Din spirit literar, universitar, academic ori pur şi simplu „de solidaritate”? Solidaritate în ce anume? Îşi asumă corpul profesoral opţiunile politice, literare, estetice şi etice ale lui Mircea Cărtărescu? Chiar şi partea lingvistică a corpului profesoral? S-au dus vremurile cînd Literatura şi Lingvistica se aflau la cuţite? Trăiesc azi într-o duioasă armonie?
În alt registru vorbind, Observatorul Cultural s-a pripit publicînd acest protest semnat de corpul profesoral – persoană nici fizică, nici juridică, nici-cum – vorba olteanului de Sorescu, fie iertat! Măcar o semnătură – în numele (pentru) corpului profesoral, pro/decanul, şeful Catedrei de Istoria literaturii vechi, oricare dar să fie un nume de corp viu, pipăibil, să poată cineva urla arghezian la el, just in case: Ce pofteşti, bă musiu?
Findcă-i greu de înţeles ce pofteşte Corpul: să nu mai fie Cărtărescu criticat? Poate că şi-l doreşte sanctificat, atunci. Creştineşte, ar fi minunat mijloc de a scăpa de el şi de problemele puse-n cîrca ilustrului anonim Corpul Profesoral de la Litere.
Sensibil la ridicolul mesajului corporal, Cărtărescu şi-ar da demisia pentru a-şi redobîndi indiviudalitatea. Altfel, Corpul îl va ţine prizonier pînă la fireasca eliberare de sub blestemul concretului vizibil.
&-tzi spun (ma scuzi, io mi-s, indeobshte, congruent cu mine insumi): il consider un bun *poet*. Ai ceva, anume, de *obiectat* (cu privire, adicatelea, la *textul meu* de mai sus)?
Ca, daca *da*, ti rog sa mi-o scrii. Ca, far’ d-argumente, acuzand cam aiurea, cam piezish, n-ajungem *prea departe*…Vezibine: poate ca *io*, spre deosebire de *voi* (mda, voi „ashtia”, care „traitzi din cuvinte”), imi aleg *mai cu grija cuvintele*…
Numa’ fain, ti rog d-a ceti cu *mai multa atentziune*,
Nea Marin
Nu prea inteleg eu obsesia asta nationala privind premiul Nobel. Majoritatea covarsitoare a natiilor planetei n-au mirosit fosnetul ametitor al coroanelor suedeze si traiesc bien-merci si fara en-Nobelare… Dar in ce-l priveste pe d-l Cartarescu, nu as dori sa-mi dau cu presupusul despre calitatile scrierilor d-lui. Ceea ce mi se pare insa izbitoare este apropierea d-sale morala, cu toata activitatea pe baricade politice diverse, cu d-l… Victor Ponta. Si, cum spuneam, ca sa nu aduc post-festum argumentele deja publicate de altii, mult mai valorosi incrancenati ai literelor, voi cita – cu ghilimele! – dintr-un mai lung articol apartinand regretatului Cezar Ivanescu. Deci: „…Am confruntat şi noi cele două cărţi mai sus pomenite, cea a lui Laurence Sterne publicată mai de multişor, cea a lui Mircea Cărtărescu publicată mai de curând, e adevărat ceea ce e la unul e şi la celălalt, dar cred că nu ar trebui să ne grăbim în emiterea unei judecăţi drastice de „plagiat“. Ceea ce trebuie să spunem de pe acum, fără nici un echivoc, îl priveşte pe Nicolae Manolescu… Fără ezitare criticul N. M. laudă tocmai aceste „versuri“ ale lui Mircea Cărtărescu, „versuri“ mai expresive, mai vii, şi gustul său rafinat nu l-a înşelat, aşa este, în masa plicticoasă şi incoloră a poemului aceste
„versuri“ au vioiciune, laudă tocmai aceste „versuri“ şi siguranţa cu care (conştient sau inconştient) acreditează plagiatul, îl compromite definitiv în ochii oricărui cititor de bună credinţă. Propunem conducerii Uniunii Scriitorilor să judece cu seninătate dacă N. M. era cel chemat să trîmbiţeze „onestitatea“ actului critic, aşa cum a făcut-o de
curînd, într-un articol publicat în „R. L.“?
Mircea Cărtărescu fără să amintească o clipă că stă sub acuzarea de plagiat, publică în „R. L.“, nr.
7, joi 12 februarie 1981 o Precizare. „Precizarea“ păcătuieşte prin inexactitate (poemul „Căderea“ nu are 35 de pagini, el deschide cartea şi se întinde pînă la pag. 35), agramatism (fraza care începe
„Astfel, o parte din aceste citate sînt date în limba de origine […]” nu e rezolvată gramatical, e lăsată în aer…), suficienţă şi impertinenţă („Îmi asum riscurile pe care le comportă folosirea aproape în premieră în poezia română (subl. n.) a acestor mijloace stilistice, cu convingerea că nu este posibilă crearea nici unui obiect artistic valabil fără un mare coeficient de risc estetic. În rest, sper că volumul se va apăra singur în faţa unor eventuale alte obiecţii de acest fel.“, spre final, cum se vede, M.C. iese din amnezia totală în care se scufundase, amintindu-şi că parcă… cineva…) pentru că „aproape premiera“ dumisale e o tehnică poetică folosită de majoritatea „ma- nieriştilor generaţiei pierdute“, pentru că, alţii şi-au asumat riscuri mai mari citind numai sau scriind anumite cărţi iar nu „obiecte artistice“ îndurate de junele cu grimasa martirajului… Printre altele, fie zis, s-ar prinde M. C. la o scurtă examinare „în limbile de origine (latină, greacă, engleză sau ro- mână veche)“ în faţa unei comisiuni formată din câţiva membri ai „generaţiei pierdute“, el, martirul „generaţiei găsite“, ca obiectele…? Lăsând gluma şi încruntându-ne iar (e ştiut, noi aştia care nu credem în escrocheria literară, suntem tot timpul încruntaţi!) îi amintim tânărului poet Mircea Cărtărescu (prost sfătuit în cazul acestei „Precizări“) că are obligaţia să publice o addenda la cartea sa Faruri, vitrine, fotografii folosindu-se de „mărcile tradiţionale“, altfel riscăm şi noi s-o păţim ca şi
„profesorul“… Îl asigur pe Mircea Cărtărescu de buna noastră credinţă, în acelaşi timp îi atrag atenţia că nimeni în această lume nu e obligat să facă ceea ce mărturisea profesorul Liviu Rusu că a făcut: să caute în toată opera lui Martin Heidegger un citat „inventat“ de Nicolae Manolescu în cartea sa Contradicţia lui Titu Maiorescu. Citind poemul „Căderea“, spre exemplificare, poem fără valoare literară, o repet, ne-am gândit la „Gnose de Princeton“ a lui Raymond Ruyerre, ştiu eu dacă nu sunt şi de acolo „versuri în proză“ luate, aşa, ca aluzie culturală… După ce vom vedea cât text e numai al lui Mircea Cărtărescu în această carte de poezie, ne vom putea pronunţa dacă e vorba de o carte originală sau de un mixtum compositum frizând plagiatul…
Un membru paradisiac prerafaelit al generaţiei pierdute
C. I. ” Deci, pour la bonne bouche, nu se simte nimeni obligat sa trimita ametitilor cu acvavit din Suedia, aceasta mica intregire bio-bibliografica a d-lui Cartarescu? Nu de alta, se afla in companie selecta, la fel de vestita international, cu ditamai prim-ministrul actual al Romaniei…
pentru alcazar, mihnea şi optzecistul nea marin:
ce-ar fi să ne vedem de treabă? dv., în numele unei aşa-zise democraţii, sunteţi ecoul unei false, deşi nocive etichetări a unui om de cultură. mă întreb ce, cât şi cum aţi citit din el.
Ma intriga faptul ca acest mesaj de solidaritate vine din partea corpului profesoral al Facultatii de litere. Cine semneaza,totusi, in numele intregului corp profesoral? Chiar a supus cineva la vot in Consiliul facultatii acest mesaj? Mi se pare lipsit de etica faptul ca un grup anume din facultate isi aroga dretul de a se exprima in numele tuturor. Atata caz se face in jurul personajului Cartarescu incat se reuseste punerea in umbra a scriitorului cu acelasi nume.
Va scriu in calitate de pretuitor al catorva din volumele dvs, pe care le-am parcurs cu real interes.
Mi se pare extrem de riscanta metoda de a-l apara pe Mircea Cartarescu de contestarii sai folosind expresii de tipul „marlanie”, „invidie” si „impostura” la adresa tuturor celor ce nu impartasesc pozitia dvs de admiratie neconditionata.
Mi-a greu sa cred ca „opera” acestui scriitor narcisist, cinic si de un monumental prost gust va intra in istorie ca un „reper” al literaturii noastre, pe care „Micul Mircea” (cum singur s-a caracterizat) nu o cunoaste si nu o indrageste.
Cat despre nominalizarea pentru Nobel, este notoriu faptul ca e vorba de o autopropunere – pentru simplul motiv, expus de d-na Mungiu-Pippidi intr-un articol recent din Romania Libera, ca lista acestor nominalizari este secreta timp de 50 de ani.
Ergo?
din *articol*, pentru ca *acolo* e „crucea” problemei, ma cam ne-dumereshte.
Eu, optzecist, care ma aproape *identific* (politic vorbind) cu M.C., chiar *eu* am fost *dez-amagit* pentru c-a sustzinut acea rubrica din E.Z.
Nu trebuia sa se „bage”, daca voia sa ramana un „reper” (chiar, despre *ce fel de repere* chiar scrietzi in ultima propozitzie, adica, *la plural*? Ca, precum vedem, *majoritatea* nu-l chiar considera unul *moral*.) Ne place, au *ba*, cam asha-i la democratzie…
Daca a *decis* de-a se „baga”, sa fie *barbat* & sa suporte consecintzele. Ca nu-i *nici primu’* & *nici ultimu’*
& nici macar n-a intrat la pushcarie, precum *multzi altzii, mai an*…
In locul *lui*, io ash fi *impiedicat* colegii de-a-mi lua apararea (cum chiar vad c-o facetzi chiar Dvs.).
Cat priveshte valoarea *scriitorului* Cartarescu: eu nu ma pronuntz, ca nu-s *specialist*, n-am „mirosul” trebuincios
de-a „decela” un *romanier* bun de unul mai slab (am „miros” numa’ pentru poesie). Nu-mi ramane decat de-a spera ca *nu* ma vetzi include-n tagma denigratorilor. Desigur, ma aflu-n tagma *altora*: a celor care *intzeleg* ca a te implica *politic* (fie & prin ziare), te cam „costa”.
De *aia* il shi *admir*: ca shtia ce-l „ashteapta” & a facut-o. Hm… Imi *place* contradictzia asta*, dintre inceput & sfarshit. Ce dovedeshte? Pai, chiar simplu: ca, anume, veatza *nu e un manual de buna purtare”. Ca, oamenii *sunt ” vii” *. Ca, *au opinii*. Ca, (sper), sunt *liberi*…
Cele bune,
Nea Marin
Ma alatur profesorilor (fosti colegi si fosti studenti) de la Facultatea de Litere a Universitatii noastre, in protestul lor fata de campania dusa impotriva persoanei si operei lui Mircea Cartarescu. Aceasta campanie nu e numai expresia mirlaniei, invidiei si imposturii care, cu toatele, au facut atita rau tarii si poporului roman, dar este si o batjocorire a literaturii romane, a celor ce o scriu. Nu e prima – nu am speranta ca va fi si ultima. Si totusi…
Corpul profesoral al Facultatii de Litere nu poate disocia activitatea scriitorului Mircea Cartarescu de partizanatul politic manifest al articolelor sale din „Evenimentul zilei” si este firesc, oriunde in lume, nu numai la noi, dar mai ales la noi, in conditiile unei polarizari accentuate in ultimii patru ani, sa fie asociat cu o putere politica falimentara si sa traga, fireste, consecintele partizanatului sau.
In plus, atat timp cat doreste sa-si vanda productiile in spatiul public, oricine are dreptul la o opinie, ceea ce presupun ca si-a asumat din clipa publicarii cartilor sale. Nu e cazul sa-l transformam pe Cartarescu intr-un scriitor intangibil, un geniu de aparat.