Metafora undelor gravitaţionale

  • Recomandă articolul

Gravitational-WavesS-a anunţat, în mod public, zilele acestea, vestea punerii în evidenţă a existenţei undelor gravitaţionale. Prezise de teoria generală a relativităţii, a lui Einstein, acum o sută de ani, ele au rămas  „invizibile“ mult timp, deoarece, interacţionînd foarte slab cu materia, sînt foarte greu de identificat. De fapt, pînă în 1957, nu era clar că aceste „unde“ au o realitate fizică şi că sînt capabile de a transfera energie. Ironia soartei este că fizicianul care a demonstrat teoretic realitatea undelor gravitaţionale, Felix Pirani, a decedat în ultima zi a anului trecut…

O undă electromagnetică pune în mişcare sarcini electrice, dînd astfel naştere unui curent electric care poate fi uşor pus în evidenţă; undele gravitaţionale se nasc în urma modificării unei structuri spaţio-temporale, aşa cum, aruncînd un obiect greu în apa unui lac, producem o undă. O structură spaţio-temporală este modificată de fiecare dată cînd mase enorme se deplasează într-o zonă a spaţiului, observaţii astronomice efectuate în anii `70 ai secolului trecut au pus în evidenţă comportamentul ciudat al unor „pulsari“, stele neutronice extrem de masive, care emit unde cu frecvenţe radio la intervale extrem de regulate. Şi totuşi, un asemenea pulsar – după cum au descoperit Russel Hulse, doctorand la acea vreme, şi Joseph Taylor, profesorul său (ambii au primit Premiul Nobel, în 1993, pentru această descoperire) – poate avea, în anumite condiţii, un comportament ciudat: frecvenţa undelor emise se modifică în timp: o vreme creşte, apoi scade: aparent, un efect Doppler. Un asemenea fenomen poate fi explicat prin interacţiunea pulsarului în cauză cu un alt corp, aflat în vecinătatea sa. Iată, deci, un caz în care două mase enorme se mişcă într-o zonă relativ mică la scară astronomică; într-adevăr, în cazul menţionat, cele două mase se găseau la o distanţă cuprinsă undeva între unul şi cinci diametre solare şi se roteau una în jurul celeilalte, la un interval de aproximativ opt ore. Observaţiile lui Hulse şi Taylor  indicau deci un transfer de energie creat de o extrem de puternică interacţiune gravitaţională. Ele reprezentau o aluzie clară, dar nu o măsurătoare nemijlocită a undelor gravitaţionale.

În cei mai bine de 40 de ani care au urmat acestor observaţii, astrofizicieni din întreaga lume s-au adunat în jurul cîtorva proiecte mari pentru a realiza această misiune, care părea imposibilă (nu voi insista, Inter­netul este plin de informaţii pe această temă; în engleză, vezi physics.aps.org, dar am găsit şi cîteva site-uri în limba română, care discută evenimentul clar şi la obiect şi care, uneori, prezintă video-uri ilustrative, spre exemplu în comunicatul Agerpres din 11 februarie). Imposibilă, deoarece efectul este, după cum am spus, infinitezimal: în observaţia despre care se vorbeşte peste tot astăzi, interacţiunea dintre două găuri negre (black holes) avînd fiecare între 25-30 de mase solare produce un efect de dimensiuni comparabile cu acelea ale unui nucleu atomic! Şi totuşi s-a putut, iar acesta este un fapt nu mai puţin semnificativ decît lucrul în sine: nu numai că lucruri „mărunte“, minuscule pot fi observate, detectate, măsurate – importanţa acestora poate fi extrem de semnificativă în context. Lucrurile mărunte îşi au viaţa şi importanţa lor, chiar dacă nu întotdeauna ne dăm seama, nu putem sau nu vrem să recunoaştem acest fapt.

Schimbînd sistemul de referinţă, cum spun fizicienii, mă gîndesc la scrisoarea deschisă adresată, cu două săptămîni în urmă, ministrului Culturii de către doamna Carmen Muşat, în care deplîngea situaţia precară a puţinelor reviste de cultură care au mai rămas în România. În „spaţiul-timp“ al economiei româneşti, plin de probleme aparent insurmontabile, poate că fenomenul este de-abia vizibil, şi unda de şoc pe care o produce, foarte slabă. Dar parabola undelor gravitaţionale rămîne valabilă: ceea ce ajunge la noi este un semnal abia perceptibil, dar asta nu înseamnă că fenomenul care l-a declanşat nu se poate dovedi a fi, în cele din urmă, de proporţii enorme.

Înainte de a încheia, încă o dată despre posibila legătură dintre minuscul şi semnificativ: uneori, o mică scăpare poate produce o mare nedreptate. Cu mare întîrziere, mi-a parvenit primul număr al Observatorului cultural de anul acesta, care cuprinde excelente rezumate ale evenimentelor culturale ale anului 2015. L-am citit cu mare interes. În articolul domnului Paul Cernat, „Vitalitatea intelectuală a nonficţiunii“, domnia sa mi-a făcut onoarea nemeritată de a-mi atribui îngrijirea celor două volume de scrieri ale lui Zevedei Barbu, Metafizica şi umanism, apărute în 2015, la Editura Tracus Arte. Acest enorm travaliu a fost făcut de Marin Diaconu; am fost, şi eu, oarecum implicat, dar cel căruia trebuie să-i mulţumim pentru apariţia volumelor este profesorul Diaconu. Doar că acest „exemplu“ nu pare a avea prea mult de-a face cu „parabola undelor gravitaţionale“, mi-am spus înainte de a pune punctul final. Încerc să scap de capcana pe care mi-am pregătit-o singur, schimbînd, în titlul „Intersecţiei“, „parabolă“ cu „metaforă“. Voi fi reuşit oare?

 

Columbia, 14 februarie, 2016

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13239 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }