Metamorfozele exilului

După cum reiese din majoritatea versurilor din exil ale lui Ovidiu, rafinatul poet roman a nutrit repulsie şi oroare faţă de barbaria ţinutului tomitan. Chiar dacă, în timp, stihuitorul a ajuns la o relativă acomodare cu localnicii, odată ce s-a dovedit capabil să compună poeme în limba lor şi să le cîştige astfel aplauzele, el nu s-a resemnat niciodată să rămînă în locul surghiunului, ci a năzuit pînă în ultima clipă să evadeze din acest spaţiu ostil („Doresc atîta numai, să ies din acest loc/ Şi să mă mut de-aice; eu nu am altă grijă./ Oriunde plec: pe-acesta să nu-l mai văd în ochi!/ Mînaţi a mele pînze în Sirte şi Caribda,/ Numai să scap o dată de-acest pămînt barbar!“ – Ponticele, IV, 14).   În chip firesc, autorii români care l-au ales pe exilatul Ovidiu drept protagonist al scrierilor lor au privit cu mai multă bunăvoinţă Tomisul şi pe geţii care l-au populat. În piesa lui Alecsandri (Ovidiu, 1884), poetul latin este tratat cu multă compasiune de femeile gete Sarmiza şi Dava şi primeşte cununi de lauri din partea localnicilor alături de care a luptat împotriva năvălitorilor sarmaţi. În ultimele sale clipe, cînd nu mai are forţa să răspundă […]