Mîndria de a fi normal

Observ, de ani de zile, semne încă neşterse ale societăţii premoderne în care locuim, în pofida apartenenţei noastre la identitatea culturală europeană. La noi, are încă forţă şi efect lucrul făcut pe un genunchi, ia ochiul colportarea ştirilor seducător de neverificate şi pune lucrurile la punct judecata întemeiată pe „îţi spun eu, dom’le!“. Văd, din fericire, şi manifestări care îmi validează cunoştinţele despre modernitate: respectul regulii, interesul sincer pentru alteritate, afirmarea decentă, neostentativă şi nicidecum zgomotoasă a identităţii. Într-o contabilitate cotidiană, acestea din urmă sînt net depăşite de primele. Există, totuşi, şi fac bine, măcar pe termen scurt. Institutul Cultural Român se ridică acum pe astfel de repere. E o bucurie, o mîndrie să te confirmi, în identitatea culturală colectivă, pe picior de egalitate cu ceilalţi. Fără frustrări istorice, fără gesturi exacerbate, fără furia sublinierilor tautologice. Şi, mai ales, fără desuetele chixuri prin care, decenii la rînd, s-a crezut că sîntem mai vocali.   Există un fel de a fi vocal nedublat de decibeli excedentari. Am avut sentimentul plăcut de natural în afirmarea identităţii noastre culturale, participînd la manifestări organizate sub egida ICR. Am respirat aerul curat al dezbaterilor principiale, al spectacolelor de genuină calitate artistică şi al dialogului academic […]