Anul acesta se împlinesc 110 ani de la nașterea lui Mircea Eliade, prilej de rememorare sau de meditație asupra noii dinamici sociale, cu inevitabilele ei decalaje, tensiuni și opoziții, mai mult sau mai puțin profunde. Aș vrea să pornesc de la două întrebări: ce anume putem afla despre propria noastră subiectivitate, despre construcția și genealogia ei, prin raportarea noastră la o astfel de aniversare? În ce fel îl înscriem pe Eliade în memoria noastră culturală și în ce fel evocarea sa devine mai degrabă un discurs despre prezent și despre propria noastră subiectivitate? O dovadă a aprecierii deosebite de care se bucură în afara țării este dată de traducerea în limba italiană a volumelor Gli Huligani (Jaca Book/Calabuig, Milano, 2016, 448 de pagini, prefaţă de Roberto Scagno, traducere din limba română de Cristina Fantechi) și Tutto il teatro. 1939-1970 (Edizioni Bietti, Milano, 2016, 458 de pagini, ediție îngrijită, traducere și studiu introductiv de Horia Corneliu Cicortaș). Cele două volume au fost lansate în data de 19 mai, în cadrul prestigiosului Salon de Carte de la Torino, în incinta pavilionului românesc, organizat și susținut de Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția.
Italia a avut un rol deosebit în formarea intelectuală a lui Eliade1, care a venit aici în contact cu marile nume ale școlii italiene de istoria religiilor (Ernesto Buonaiuti, Cesare Formichi, Vittorio Macchioro, Raffaele Pettazzoni, Giuseppe Tucci), precum și cu modelul său „existențial“ din perioada adolescenței, Giovanni Papini. A doua generație de istorici italieni ai religiilor (Ugo Bianchi, Angelo Brelich, Ernesto de Martino, Vittorio Lanternari, Dario Sabbatucci, E. Zolla) s-a definit în raport cu corpusul teoretic eliadian, poziționîndu-se în mod diferit, în funcție de opțiunile metodologice și ideologice ale fiecăruia. În sfîrșit, autori contemporani ca Pietro Angelini, G. Casadio, Roberto Scagno, Natale Spineto au semnat studii extrem de valoroase și excelent documentate despre opera științifică a lui Eliade. Din lipsă de spațiu și întrucît subiectul a fost tratat în mod exhaustiv în alte lucrări, nu mai insist aici asupra importanței fundamentale pe care miracolul cultural și istoric al Renașterii italiene, împreună cu marile ei nume, l-a avut asupra gîndirii lui Eliade, aici regăsind acel „centru“ în care se întretaie planurile istoric și anistoric, material și spiritual, particular și universal – și care va deveni un arhetip pe care Eliade va încerca să-l reactualizeze prin ansamblul operei sale, deopotrivă științifică și literară.
Revin însă mai aproape de momentul actual, cînd se disting din ce în ce mai vag ecourile controverselor ideologice din jurul operei și personalității lui Eliade. În cadrul Salonului de la Torino, despre actualitatea și problematicile romanului Huliganii a vorbit Roberto Scagno, prefațatorul volumului și, de mai bine de trei decenii, neobosit exeget al operei eliadiene. Observațiile domniei sale au vizat îndeosebi mediul intelectual din perioada în care a fost scris romanul (anii ’30 ai secolului trecut), atmosfera constituită în jurul grupului Criterion, propunînd interpretarea romanului în contextul epocii respective (cu ambientul moral, social, economic, politic). Cu toate că este menționat în text, nu putem vorbi despre influența propriu-zisă a lui Gide, întrucît el scria împotriva unui moralism sever – fie catolic, fie protestant –, în timp ce în societatea românească interbelică moralitatea era mult mai laxă.
Sorin Alexandrescu s-a referit la figura lui David Dragu, personaj care se apropie de pragul psihologic al vîrstei de treizeci de ani, vîrsta incluziunii în corpul social și a despărțirii de idealurile utopice ale tinereții (ceilalți doi „huligani“, Petru Anicet și Alexandru Pleșa, avînd în jur de douăzeci de ani, experimentează în acel no man’s land aflat între moralitate și imoralitate). Dragu poate fi văzut ca un alter-ego al autorului, avînd aproximativ vîrsta lui Eliade din perioada scrierii romanului. Dintre cei trei protagoniști, el oferă o definiţie memorabilă a genului huliganic, vorbind din perspectiva experienței trăite: „Există un singur debut fertil în viață: experiența huliganică. Să nu respecți nimic, să nu crezi decît în tine, în tinerețea ta, în biologia ta, dacă vrei… Cine nu debutează așa, față de el însuși sau față de lume – nu va crea nimic. Să poți uita adevărurile, să ai atîta viață în tine încît adevărurile să nu te poată pătrunde nici intimida – iată vocația de huligan…“2. Pentru David Dragu, vîrsta de douăzeci de ani este una eroică, unicul moment din viața cuiva în care libertatea poate fi mai mult decît o himeră: „Asta simți cînd depășești experiența huliganică; o cumplită silă de tine și de lume – și o cumplită nostalgie după vîrsta de 40 de ani. Aș vrea acum ori să am numai 20 în loc de 29 de ani, ori să am direct 40“3. Astfel, romanul intră frontal într-o nebuloasă de polemici și opoziții: incongruența dintre eu și lume, dintre psihologic și social, dintre a fi creator în sens individual (a te elibera, deci, prin creație) și a fi creator în sensul tiparelor sociale; incongruența dintre creație și etică; problematica vîrstelor trăite nu doar la nivel psihologic sau biologic, ci și din perspectiva incluziunii sociale. Din faptul că experiența huliganică nu mai poate fi trăită la 40 de ani, rezultă că personalitatea noastră este modelată într-un proces continuu și insesizabil de către corpul social.
Amoralismul huliganilor poate fi înțeles ca reprezentare a disoluției moderniste a eului (le moi/me), proces remarcat de Sorin Alexandrescu în volumul său Privind înapoi, modernitatea (1999). Distingînd doi poli ai subiectivității, Eu (Je/I) – „subiect al reflecției, al voinței de a fi“ și – eu (moi/me) – „obiectul său «ireal» și totuși indestructibil, imposibil de «resorbit» într-un sine esențial“4, putem observa că antieroii moderniști practică un cult al Eului printr-un proces de dez-obiectivizare a eului (moi/me), prin cenzurarea reflexelor sociale, prin practicarea actelor gratuite, prin amplificarea experiențelor și a trăirilor cît mai lucide, prin refuzul sentimentalismului, al truismelor, al locurilor comune, al fraudei, al ironiei, al pedanteriei ș.a.m.d. Disoluția acestui eu (moi) poate fi constatată și în prezent, poate și mai pregnant decît în cazul huliganilor eliadești.
Este important de menționat că, pînă în prezent, în Italia, Eliade a fost cunoscut îndeosebi prin proza sa fantastică, cea care transfigura manifestarea sacrului și a simbolului în lumea contemporană. Astfel, traducerea Huliganilor aduce în fața publicului italian un romancier pasionat de drama socială, acceptînd condiționările de ordin istoric și trăirea sub semnul imanentului, refuzînd apelul la sacru și hierofanie, fie sub forma unei revelații salvatoare, fie sub forma unei pedepse divine.
Despre volumul de teatru au vorbit Sorin Alexandrescu, Horia Cicortaș și Roberto Scagno. Primul vorbitor s-a oprit asupra pieselor Ifigenia și Coloana nesfîrșită, insistînd asupra figurii lui Ahile şi a importanței lui în evoluția evenimentelor, fapt ce ar conduce și la noi niveluri de interpretare a piesei ca raport de forțe, nu doar între uman și divin, între vizibil și invizibil, ci și la nivelul unui praxis pur politic. Horia Cicortaș a vorbit despre geneza volumului, despre efortul documentar și redacțional; față de ediția românească existentă (Coloana nesfîrșită. Teatru, îngrijită de Mircea Handoca, Editura Minerva, București, 1996), care cuprindea doar patru piese, prezenta ediție italiană o include și pe cea de-a cincea, Aventură spirituală, considerată pierdută și ulterior redescoperită în 2008. Însă mă opresc aici, mai multe detalii pot fi regăsite chiar în contribuția editorului în paginile revistei.
Roberto Scagno, cel de-al treilea vorbitor, a subliniat interesul constant pe care Eliade l‑a manifestat față de creația lui Constantin Brâncuși, amintind eseul Brancusi et les
mythologies, ce deschide ultimul volum publicat în timpul vieții lui Eliade, Briser le toit de la maison5. Piesa de teatru oferă astfel o altă perspectivă asupra procesului de creație artistică, asupra fundamentului metafizic și arhetipal ce stă la baza lui; dramatizarea actului de creație, punerea lui în discurs, devine astfel convergentă cu interpretarea istoricului religiilor, conform distincției lui Dilthey dintre înțelegere și explicație.
Cele două volume traduse acum în limba italiană contribuie la descoperirea unui nou plan hermeneutic în jurul personalității lui Eliade, despre a cărui moștenire intelectuală și spirituală un anumit nominalism contemporan încearcă să acrediteze ideea că ar fi spus totul și că ar fi un capitol încheiat. Cele două volume invalidează valoarea concluzivă a unei asemenea aserțiuni; la nivelul înțelegerii, Eliade mai are încă multe de spus, nu doar despre dimensiunea religioasă a umanului, ci chiar despre genealogia subiectivității noastre și despre planurile ei de profunzime.
Nota redacției: în numărul de săptămîna viitoare, vom publica cronici la cărțile traduse în limba italiană: Gli Huligani și Tutto il teatro. 1939-1970.
- Asupra acestui subiect, sinteze în: Natale Spineto – Mircea Eliade. Istoric al religiilor, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006; Pietro Angelini – L’uomo sul tetto. Mircea Eliade e la «storia delle religioni», Bollati Boringhieri, Torino, 2001; Luciano Arcello, Paola Pisi; Roberto Scagno (ed.) – Confronto con Mircea Eliade. Archetipi mistici e identità storica, Jaca Book, Milano, 1998; Ioan Petru Culianu – Mircea Eliade Editura Nemira, Bucureşti, 1995 (subcapitolul „Mircea Eliade și Italia“, pp. 135-150); Roberto Scagno; Mincu, Marin (ed.) – Mircea Eliade e l’Italia, Jaca Book, Milano, 1986.
- Mircea Eliade, Huliganii, Editura Humanitas, București, 2003, p. 186.
- Ibidem, p. 187.
- Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, modernitatea, Editura Univers, Bucureşti, 1999, p. 335.
- Mircea Eliade, Briser le toit de la maison. La créativité et ses symboles, Gallimard, Paris, 1986, pp. 15-24.