Mircea Eliade sau revanşa istoriei
- 01-05-2015
- Nr. 770
-
Raul POPESCU
- ISTORIA IDEILOR
- 6 Comentarii
Anul acesta, în februarie, la Tîrgul de Carte de la Ierusalim, cu ocazia apariţiei a două volume în 2014, Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu de Andrei Oişteanu şi Mircea Eliade. De la magie la mit de Moshe Idel, a avut loc o dezbatere cu cei doi autori despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, subiecte delicate, problematice, la care, în prezent, din ce în ce mai mulţi cercetători se raportează critic. În ceea ce îl priveşte pe Mircea Eliade, cel care a iniţiat o abordare critică a operei, dar şi a biografiei acestuia, a fost I.P. Culianu, urmat apoi de nume ca Florin Ţurcanu, Moshe Idel sau Andrei Oişteanu. În ceea cel priveşte pe I.P. Culianu, probabil că singurii care au avut o atitudine critică, obiectivă, dar şi – amănunt foarte important – foarte vizibilă au fost, din nou, Moshel Idel şi Andrei Oişteanu, motiv pentru care o prezentare a ultimelor lor volume nu este, cred eu, de prisos. Andrei Oişteanu, între Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu Volumul lui Andrei Oişteanu, Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, este, în fapt, ediţia a II-a a volumului apărut […]
Așadar, mitul meșterului Manole se ivește din chaos în clipa în care Eliade caută un simbol în care să-și camufleze sacra pasiune către gardă….
Eliade, ascultând elogiile !!! care i aduceau își spunea : cât sunteți de perspicace, de inteligenți și de cultivați, n-ați văzut…
Mare noroc aveți, că nu mai este, să vă gratuleze pentru urzeala pe care căutați să-l răstigniți, unii mai brutal, a se vedea Felix, alții mai blânzi, precum cei de față înjugați la subiectul decupat din istorie pentru a rămâne Eliade și Garda !
Fraților, bătrânul Alecsandri spunea că nimic nu poate fi judecat făcând abstracție de context, or, cu ce mai freamăt, cu ce mai vuiet umplea văzduhul bolșevismul exact prin anii în care căutați să decelați influențe și simpatii, ba chiar localizați cultul morții, făcând abstracție de daci și Zamolxe, nu cumva or fi fost tocmai pregardiștii ?
Problema este alta, că din Jurnalul lui Sebastian s-au extras pasaje potrivite ca obuze, contra Eliade și sunt omise cele prin care proslăvea Armata roșie, care trebuia să vină cu marea răzbunare, și încă nici aceea, cu violuri și crime în plină stradă nu era de ajuns pentru România „nimănui”!
Dacă aveți răbdare, vă dau un citat din Jurnalul lui Eliade, că văd cum vă omorâți necitindu-l, dar secționându-l …
„Aderi” ca să te „salvezi”, ca să rămâi în viață, în „istorie” Și pe urmă, datorită acelorași motive, semnezi manifeste care spun exact contrariul decât crezi tu, îți faci autocritica și accepți condamnarea tribunalului popular care întrupează „Spiritul Timpului”.
Cât timp v-ar fi luat să citiți, în loc de a căuta camuflarea sacrului în profan și alte machiaverlicuri care îl DEMASCĂ ? Ați auzit de Tinerețe fără tinerețe, ia vedeți, că acolo găsiți totul, nu trebuie să vă mai încingeți neoronii inflamți dinainte de… ospăț!
la o distanță de un braț se-nșiră-n raft Eliade și cu despre-a sale mituri; voind să aflu mai multe despre perenialism, despre iraționalul idolatru și agresiv care ne strivește sau ne stîlcește, am întins mîna să răsfoiesc citeva aspecte ale miturilor descifrate de huliganul după ce a cunoscut reîntoarcerea din rai, iar cînd am atins hermeneurica lui M Eliade, făcută de către A Marino lămuritoare pentru orice novice peren, nu numai pentru cei ce scriu minunate cărți despre boierii minții, am simțit mîna unui înger blînd, oprindu-mă ocrotitor: tu vrei să cauți originalitate într-o admirabil de camuflată gîlceavă, dar privește-atent: este destul cu un Arhanghel care se-așează între doi mari și frumoși Preasfinți
M-a interpelat o anume prezentsa eruptiva a camuflarii/ideii de camuflare (“Una dintre principalele teme ale operei lui Mircea Eliade, ca să intru direct în subiect, este cea a sacrului camuflat în profan”…, “…teoria existenţei unei camuflări a sacrului în profan şi chiar în banal”, “…sublimul camuflat în banalitate”) in insemnarea de mai sus. Daca uzul terminologic se vrea trimitere la concepte eliadesti, mi-e teama ca e nitel abuziv. L-am auzit pe Eliade vorbind in citeva emisiuni ale Monicai Lovinescu si intr-o conferintsa inregistrata (emisiune in italiana). Cind vorbeste despre sacru/religios, Eliade e cit se poate de raspicat: sacrul fiinteaza (poate fiintsa) irecognoscibil in profan ( nu e cazul sa ne agitam ca termenul irecognoscibil/.irecognoscibilitate nu se inghesuie a fi omologat de dictionare, jargoanele specializate au licentsa de a bate moneda lexicala). A camufla presupune un subiect camuflant (autocamuflant, daca luam in considerare forma reflexiva); sacrul e o imanentsa spirituala, nu(se) camufleaza. De bine-mi amintesc, in Aspecte ale mitului, catre final, Eliade folseste sintagma”camuflajul miturilor”, dar acesta e un adevar logic si evident”, a la rigueur, mitografia/mitográfii camufleaza mitul. Iar mitul nu e doar de domeniul religiosului, e, in general, discurs/logos fondator .
De cind cu epifania “trecutului fascist-legionar” al lui Eliade nu se poate sa nu te intrebi cind se va mai slefui o noua fatseta a acestei nebanuite geme aparute pe piatsa “ideilor”. Iacata, hermeneuti – calfe si maiestri mari- pusera sub lupa intreprinderea eliadesca a interpretarii Mesterului Manole:n-o fi fost ad usum legionem?! (caci re/evocarea lui Avraam, Icar ori a mitului pelicanului, al aviatiei etc, etc, ar tsine de infantsie scolera si poncificitate obsolescenta, n’est-ce pas?). Cu oarecare marinimie, i se dadu absolvire lui Eliade, desi, desi…Totusi, e de inteles, nu strica putsina vigilentsa, in fond, de ce n-ar fi pus oralitatea, anonimitatea si colectivitatea creatiei poporane un ou toxic (cu mesterul zidar intru el) la incubator spre ecloziune la vremi oportune?
Si nu pot sa nu ma las cotropit de o hilara tristetsa (ori vitsvercea) vazind cum se incropesc prin subsoale (…) socluri de statua privitoare de sus la crestetul plesuv al lui Eliade (hmmm, tocmai cujet ca grafica Tandemului din acest numar parca e vizitata de spirit eliadesc…) cu perenialisme and stuff. Haideti ca se poate! (ceva original). Intr-o cultura in care avem/am avut, printre atitea altele, trairisme, de ce n-ar fi loc si de niscaiva nepierialisme (ale sacrului, , de par egzamplu) la Eliade? Neah, mai bine nu! Noi, a Balcaniei floare/Intr-o slava statatoare/Dam cu sâc/Din Isarlâk!
Un nemuritor „boier al mintzii” versus un no name la fel de peren.
Opera lui Eliade este o pledoarie a Perenialismului de tip Guenon, o filosofie esentialista, conservatoare, traditionalista si „spiritualista” (anti-materialista) care a alimentat sau s-a intalnit cu majoritatea fascismelor si autoritarismelor europene, de la Petainism si Franchism la Dughinism. Legionarismul roman facea parte din aceeasi familie intelectuala si Eliade a colportat pentru ei si cu ei tot felul de fantezii, inclusiv cea a dacismului biruitor. Dl Oisteanu incearca prea tare sa separe directia principala a demersului intelectual eliadesc de obsesiile lui perenialiste. Citirea lui Dubuisson si a lui Sedgwick – doi analisti ai traditionalismului si ideologiei conservatoare in opera lui Eliade – in acest context este absolut esentiala… Vezi un articol complet aici http://www.pagini.com/blog/2015/05/02/ideologia-legionara-si-perenialismul-traditionalist-guenonist-al-lui-mircea-eliade-un-motor-si-combustibilul-sau-istoric/
Intuiția din 1973 a lui I. P. Culianu, conform căreia nu există victorie decât în afara istoriei vine în urma traversării experienței traumatizante a exilului. Dincolo de simbolizare, înțelegerea și aprofundarea rolului covârșitor al idolatriei, al agresivității în existența omenească ajută la prezervarea sensului, a raționalității. Riscul materializat sub ochii noștri este ca iraționalul idolatru și agresiv să ne copleșească, formatându-ne viețile prin stâlciere… Probabil că istoria a fost mereu o confruntare între absurd și tragic, memoria colectivă privilegiind tragicul, iar suferința individuală clamând absurdul.