Mirul Jipa

Se succed, în Senatul României, scene de mare cucernicie habotnică, o expresie insolită a unor aşteptări din specia miraculosului. Aflat la ananghie din cauză de DNA, un notoriu membru al corpului de aleşi ai naţiunii s-a salvat de imi – nenţa incomodei confruntări judiciare ungîndu- şi fruntea şi buzele cu mir dintr-o sticluţă păstrată la îndemînă, prevăzător, pentru eventualitatea diabolicelor uneltiri de primejdie a trupului (ameninţat a se trezi încătuşat) şi de umilire a sufletului măcinat de lumeasca patimă a spovedaniei. Oricît de discretă, procedura n-a scăpat camerelor fixe de supraveghere internă şi toată ţara l-a putut urmări pe vajnicul senator (bine plasat pe piaţă ca autor de ficţiuni epice), înghesuit între nişte jilţuri mirene, greu de confundat cu niscaiva strane bisericeşti, unde ar fi fost mai puţin straniu să execute întregul ritual de competenţa celor în drept să poarte odăjdii preoţeşti. Uimire obştească şi nu tocmai. În fond, autor fiind de frescă narativă, demnitarul drept-credincios putea uşor să se exalte la gîndul serafic al ştergerii graniţelor dintre real şi imaginar. În fond, a apela la gesticulaţie ecleziastică pentru a îndepărta de propria persoană pacostea răului cotidian – denumit cînd abuz în serviciu, cînd şpăguire, cînd încuviinţare de grup infracţional […]