Mistere, fantezii, sefeuri. Obiceiuri, atitudini, apucături

Am întîlnit des în presa culturală, dar și pe bloguri sau pe Facebok, evocarea (sau invocarea) agentului literar, ca soluție finală pentru eradicarea tuturor grijilor scriitorului român: de la efortul de a găsi o editură care să-i publice opera, pînă la garantarea unor venituri acoperitoare pentru nevoile personale/familiale.

Lasă că, în același timp, 98% din scriitori se plîng că nu se poate trăi din scris în România, că scritorii nu sînt plătiți conform talentului lor… ceea ce mă face să mă întreb: dacă veniturile lor tind spre zero, cum ar putea trăi un agent din cele 10-20% din aceste venituri? Cîte sute/mii de scriitori ar trebui să reprezinte un agent român ca să poată trăi și el? Și mai lasă și că, în general, scriitorii români – talentați, ba chiar geniali pe alocuri, și independenți – nu prea știu exact ce face un agent, cît și de unde pînă unde se implică agentul în treaba scriitorului. Cînd discuțiile alunecă pe panta concretului, ies la suprafață niște mituri urbane, niște idei preconcepute (de cine?), niște iluzii… care nu știu cît bine fac ele sănătății scriitorului. Tare mi-e teamă că tot ce se știe despre agentul literar la noi nu sînt decît dorințe, vise care au legătură cu „cineva să facă să-mi fie mie bineˮ.

Atît ca scriitor, cît și ca editor, sînt unul dintre cei care consideră că într-o piață normală de carte agentul literar este indispensabil, dacă vrem ca lucrurile să meargă bine și fiecare să facă ceea ce știe (și trebuie) să facă. Dar nu știu dacă, după ce agențiile se vor înființa și la noi, lumea scriitoricească va mai fi atît de veselă, dacă nu cumva acești agenți nu vor ajunge în locul americanilor: zeci de ani se strigă „să vină americaniiˮ (agenții literari), iar cînd aceștia, în sfîrșit apar, pe străzi, în cafenele și prin redacțiile editurilor și revistelor, pe unde-i poartă pașii pe talentații (ba chiar geniali, pe alocuri) scriitori români, se vor auzi strigăte de „păi, nu așa, domnule, ce, îmi spui tu mie ce să fac? Cum să fac? Ce să zic și ce nu?ˮ…

Eu cred că primul lucru pe care i-l va spune un agent scriitorului român va fi să nu mai scrie nimic pe blog sau pe Facebook de capul lui. În multe cazuri agentul îi va interzice total scrisul în public fără ca, în prealabil, textul să fie văzut, redactat și corectat de cineva mai prieten cu limba română decît talentatul (pe alocuri genialul) autor, care consideră că asta e treaba redacțiilor (de reviste sau edituri), să le transpună textele în limba română. E jenant să vezi postări pe Facebook ale scriitorilor, care fac deliciul cohortelor de vînători de greșeli. Și, deocamdată, am vorbit numai despre formă. Că dacă ajungem și la conținut… Un agent nu-i va permite niciodată clientului său să-și înece textele în aluzii la mici (și inutile) războaie ba cu foștii editori, ba cu „gașca cealaltăˮ (sau celelalte) de scriitori, pentru că – nu-i așa? – doar gașca noastră nu e gașcă, în timp ce toate celelalte grupuri literare nu sînt decît niște… găști, da. Un scriitor nu se războiește cu nimeni, nici măcar atunci cînd intră în polemici (pentru că polemicile sînt despre idei, nu despre emițătorii ideilor), un scriitor nu se războiește cu editurile (pentru că nu se știe cînd se va întoarce roata din nou și, cum se spune, e bine să lași mereu loc de un bună ziua), un scriitor, pe o piață normală de carte, își vede de ale lui: adică scrie și participă la evenimentele convenite de editor și agent.

Existența unui agent literar ar mai elimina o sitație neplăcută (delicat spus): propunerile simultane de manuscrise –  lucru care, prin alte părți, este specificat pe site-urile revistelor (de edituri nici nu prea se pune problema, pentru că majoritatea editurilor nu discută direct cu scriitorii, ci numai cu agenții lor – corolar: n-ai agent, joci la grupa mică), dar chiar și cînd nu se afișează pe undeva „nu primim propuneri simultaneˮ, participanții la jocul ăsta știu că manuscrisul se trimite pe rînd editurilor. În cel mai rău caz, în scrisoarea de intenție se specifică faptul că manuscrisul a mai fost trimis și altor edituri.

Mi s-a întîmplat zilele trecute să primesc un manuscris spre evaluare la editura cu care colaborez. Fiind vorba de un roman, am cerut și un sinopsis, ca să văd dacă tema, subiectul se plasează în zona mea de interes. A venit și sinopsisul, am confirmat primirea și, după cîteva zile, primesc următorul mesaj: „Vă mulțumesc pentru confirmare. Vă comunic  pe această cale că retrag manuscrisul, deoarece am încheiat deja contract de editare cu editura (…)ˮ. Serios?! Cum era să fi citit deja jumătate din carte și să primesc mesajul de ai luat țeapă, am jucat la două capete și tu ai pierdut etc.? Ce fac eu, editorul, într-un astfel de caz? Păi, ce să fac? Mai trec un nume pe lista celor cu care nu voi mai colabora niciodată. Simplu. Și îi urez tinerei speranțe a literaturiii române ca editura cu care a semnat să-i publice multe cărți de-acum înainte și cu mare succes de critică și de public. Așa cum editurile rău platnice sau cu alte probleme de comportament ajung să fie cunoscute printre scriitori și evitate, așa și scriitorii cu probleme de genul ăsta ajug să fie cunoscuți prin redacții și evitați. Simplu.

Revenim un pic la războaiele scriitorilor cu lumea? Plec de la alt exemplu concret: am solicitat un interviu organziatorului unui eveniment cultural. Cu mare plăcere, mulțumesc că te-ai gîndit etc. etc., îți răspund în seara asta. A doua zi întreb: îmi mai trimiți răspunsurile? La care omul zice că are oarecari restricții privind revista pentru care solicitasem intreviul, a avut cîndva o problemă cu un alt colaborator al revsitei și am înțeles că și oarece neînțelegeri cu cineva din redacție. Bine, și ieri nu știai că „ai restricțiiˮ? Te-ai clarificat idelologic peste noapte? Și ce treabă are X cu rubrica mea, cu ceea ce voiam eu să fac pentru promovarea evenimentului tău?! Apoi mi-am amintit că X scrisese nu tocmai favorabil (alt eufemism!) despre o carte a lui (organizatorul despre care vorbesc este și scriitor) și, probabil, nu vrea să-i mai apară numele în revista care a dat cu el de pămînt.

Mă gîndesc că dacă omul ar fi avut agent, interviul s-ar fi făcut oricum prin intermediul acestuia, discuția despre acceptăm sau nu interviul ar fi avut loc între el și agent, dar odată acceptat, n-ar mai fi dat nimeni înapoi. Și agentul ar fi avut cuvîntul hotărîtor, știind dacă interviul îl ajută sau nu pe scriitorul reprezentat.

O altă atitudine care ar dispărea odată cu apariția agentului literar ar fi „Nu mă intersează banii, arta e deasupra lucrurilor ăstoraˮ. În primul rînd petru că dacă bani nu sînt, nici agentul nu e și, ca s-o spunem pe-a dreaptă, nici scriitorul nu prea e, decît în circuit restrîns, în zona self-publishingului, iar notorietatea lui nu depășește urbea natală (decît dacă are prieteni pe la Uniune), unde apare mereu în capul mesei la „terasa scriitorilorˮ.

Un agent l-ar lămuri repede pe scriitor că arta e pe bani. Că, dacă am intrat în jocul ăsta, trebuie să-i respectăm regulile, care – ce să vezi? – nu mai sînt alea de la 1900 toamna, cînd artistul era genial și rupt de foame (TOȚI erau geniali și rupți de foame dacă nu-i țineau familiile ori vreun mecena). Iar regulile nu sînt făcute pentru prosperitatea unuia sau a altuia, ci pentru prosperitatea tuturor celor implicați. De fapt, și de multe ori ne e greu s-o recunoaștem, treaba asta cu scrisul e o afacere ca oricare alta: funcționează atîta vreme cît cîștigă toată lumea. Iar dacă mai iese și ceva pentru eternitate… cu atît mai bine.

Se pare că, pînă la urmă, acesta a fost un articol despre agentul literar și rolul lui în industria cărții. Sau, mai ales, despre lipsa lui pe piața de carte românească, o piață care încă nu este pregătită pentru așa ceva. Tocmai din cauza obiceiurilor, atitudinilor și apucăturilor. Ale noastre, ale tuturor.