Din lipsă de spaţiu, voi începe acest text abrupt, fără nici o introducere, fără a stabili relaţionări între scrierile în proză ale lui Mircea Cărtărescu şi fără a aproxima obsesiile „universului ficţional“ – foarte cunoscute cititorilor. Aşadar, direct în subiect.
De la autorul Nostalgiei şi al Orbitorului au existat şi exisă în continuare aşteptări foarte mari. El nu prea are voie să greşească, fiecare nouă apariţie editorială a sa provocînd ample dezbateri pro şi contra în presa culturală românească. Fireşte că Solenoid nu face excepţie. Sînt sigur că romanul va stîrni multe „pasiuni“. Din acest motiv, cred că atunci cînd avem de-a face cu un scriitor în egală măsură adulat şi contestat, judecata axiologică trebuie să fie una echilibrată, acomodînd principiile lecturii empatice cu cele ale distanţării critice, absolut necesară formulării unui verdict fără echivoc.
Din punctul meu de vedere, Mircea Cărtărescu reuşeşte cel mai bine în acest roman să-şi consolideze poetica scrisului (poetica romanului, una implicită, fireşte) şi, concomitent, să-şi exprime în cheie parabolică convingerile sale referitoare la raporturile dintre individ şi existenţa lucrurilor în genere. Îndrăznesc să spun că, în cazul de faţă, avem de-a face cu un mod insolit de reflecţie, prin inserarea în discursul narativ a unor provocatoare elemente paraştiinţifice ce devoalează unele realităţi situate „la limita cunoaşterii“. Practic, gîndirea sinelui şi a lumii, aflată în dependenţă de aceste fenomene noi ale cunoaşterii umane, generează o viziune bine închegată asupra realităţii, asupra unei realităţi extinse însă.
O poetică implicită a romanului
Pornind de la „anomaliile“ sale, personajul narator vrea să scrie un roman, în ciuda faptului că el consideră că acest gen literar tulbură şi ambiguizează sensul faptelor. De altfel, el nici nu poate face delimitări precise între ficţiunile restrictive şi diversele forme de realitate reproduse în „laboratoarele“ minţii sale: „Nici măcar nu pot face, în cazul anomaliilor mele, distinţia dintre vis, amintiri străvechi şi realitate, între fantastic şi magic, între ştiinţific şi paranoic. Bănuiala mea este că, de fapt, anomaliile mele îşi au sursa în zona minţii în care distincţiile astea nu funcţionează, iar zona asta a minţii mele nu este decît o altă anomalie. Faptele din darea mea de seamă vor fi fantomatice şi străvezii, dar aşa sînt lumile în care trăim simultan“. Această convingere apare în carte foarte des, în diferite forme. La un moment dat, naratorul afirmă oarecum tranşant că ficţiunea este chiar realitatea sau, cel puţin, face parte din ea.
Romanul – darea de seamă, manuscrisul – decurge dintr-un jurnal, considerat dovada clară că, „în cîte o clipă şi-un loc cu coordonate precise, lumea s-a deschis, a făcut o breşă prin care s-au strecurat înăuntru pseudopodele, fermecătoare şi teribile, ale altei lumi, nu ale uneia ficţionale, nici ale unui creier înfierbîntat, ci încrustate în ceea ce încă mai numim realitate“. Transferul continuu al paginilor diaristice în roman face posibilă deschiderea eului către celelalte euri aflate „în sertarele de morgă“ ale conştiinţei şi, totodată, către celelalte dimensiuni ale realităţii: „Nici un roman n-a arătat vreodată vreun drum, toate, dar absolut toate se resorb în inutilul neant al literaturii. Lumea s-a umplut de milioane de romane care escamotează singurul sens pe care l-a avut scrisul vreodată: cel de-a te-nţelege pe tine însuţi pînă la capăt. […]. Singurele texte care-ar trebui citite vreodată sînt cele neartistice şi cele neliterare, cele aspre şi imposibil de-nţeles, cele pe care autorii lor au fost nebuni să le scrie […]. Şi sutele de voci fără chip care-au scris pe fiecare pagină singurul cuvînt care contează: eu. Niciodată el, niciodată ea, niciodată tu. Eu, secţiunea prin timp a imposibilei persoane a patra“. Dar persoana a patra introduce dimensiunea a patra. Problematica celei de-a patra dimensiuni se dovedeşte a fi esenţială în economia narativă. Prin intermediul ei se redefinesc continuu nu doar viziunea despre lume, ci şi cea despre scris – ca mod de explorare a fiinţei secrete. Din acest motiv, romanul se hrăneşte nu din observarea lumii exterioare, ci din paginile unui jurnal, din realităţile eului/eurilor.
Această hiperrealitate face posibilă regîndirea genului literar. Jurnalul este dimensiunea a patra a romanului. Discursul diaristic, deşi se aseamănă cu cel romanesc, vede adînc în text, îl poate „vindeca“ de bolile sale specifice. Îi oferă acces la afinităţile subterane pe care creatorul le are cu diferitele ipostaze ale creaţiei sale. Aici intră şi experienţele livreşti esenţiale. Nici ele nu rămîn în afară, ci sînt asimilate, regîndite. Cu referire la omul „inteligent“ şi „fantast“ Raskolnikov, se spune, la un moment dat, că „oroarea cărţii ăleia e chiar asta: că omul de pe stradă poate ucide din stupida necunoaştere de sine. Fiindcă nu-nţelege şi nu suportă valoarea anonimatului“. Să fie oare dorinţa de a înţelege şi de a suporta valoarea anonimatului motivul pentru care Mircea Cărtărescu îşi mistifică biografia? Numeroase aspecte ale biografiei autorului sînt comune cu cele ale naratorului, doar că acesta din urmă reprezintă şi reversul celui dintîi. Mistificarea e aici o deschidere spre o altă posibilitate a destinului. Naratorul citeşte poemul Căderea la „Cenaclul lunii“ şi este pur şi simplu desfiinţat atît de colegii săi de generaţie, cît şi de „marele critic“. Acceptîndu-şi condiţia de scriitor ratat, naratorului nu-i mai rămîne decît posibilitatea de a fi profesor la o şcoală mărginaşă şi mizerabilă. De altfel, romanul se deschide cu următoarele fraze: „Am luat din nou păduchi, nici măcar nu mă mai miră, nu mă mai sperie, nu-mi mai provoacă greaţă. Doar mă mănîncă. […]. N-am cum să nu iau păduchi – sînt profesor la o şcoală de periferie. Jumătate din copii au păduchi“. Această imagine a omului invadat de paraziţi îşi are corespondentul, spre finalul cărţii, în povestea lui Palamar, cel care îşi cultivase în mod deliberat pe propria piele o colonie de sarcopţi: „Nopţile mă mănîncă aproape insuportabil, dar rezist bucuros, şi nu i-aş distruge pentru nimic în lume. Sînt creaţia mea, într-un fel alcătuiţi după chipul şi asemănarea mea“.
Mircea Cărtărescu ştie foarte bine să deschidă şi să închidă parabolele. Nu lasă nimic în obscuritate, amplul său text parcurgînd, încă de la primele fraze, un drum spre închidere şi împlinire. Doar că, în cazul de faţă, nu avem de-a face cu un cerc ce se închide, ci cu o amplă spirală, a cărei împlinire constă în deschiderea sa către un alt nivel. Manuscrisul e realitatea, iar aceasta nu poate fi altceva decît o spirală. Romanul de faţă conţine mai multe poveşti, mai multe întîlniri determinante pentru destinul naratorului. Acestea pot reprezenta nişte etaje ce trebuie parcurse în scopul nemărturisit al unei elevări spirituale, cea care face posibil accesul în dimensiunea a patra.
Entomologia fricii
Cele mai bune pagini ale cărţii sînt provocate de revelaţia unei lumi de jos, cea a acarienilor, aceşti demoni invizibili capabili să preia controlul fiinţei din interior. Frica se dovedeşte a fi cea mai cumplită boală. Aceasta însă e capabilă să mişte ceva în individ, să nu-l abandoneze la nivelul propriului confort interior. Avem de-a face cu un conflict dintre material şi imaterial, cu o ieşire a naturii din cadrele ei obişnuite, pentru a se reinventa pe tărîmul fanteziei: „Uitîndu-mă la animaliculele-astea înrudite cu pegra şi abominaţia absolută a regnului animal, cu păianjenii, căpuşele şi sarcopţii rîiei, cu sugătorii de sînge şi mîncătorii de ţesuturi vii, mă mira mai puţin, totuşi, cruzimea oarbă a naturii, cît fantezia ei fără sfîrşit“. Nu întîmplător apariţia acarienilor este pusă în legătură cu însăşi ideea de fantezie. Aceasta generează întotdeauna realităţi alternative ce îmbogăţesc aşa-zisa realitate prozaică, cea care, de fapt, nici nu există. Nu există deoarece realitatea deschisă are un efect iradiant, modelator (şi) al contingenţei. Frica devorează mintea, o goleşte de vechiul conţinut, dar nu reuşeşte să o dizolve, ci să o facă permeabilă la fantezia realităţii, să se poată umple cu un nou conţinut, unul imprevizibil.
Ca să revin la ideea că romanul ar fi o spirală mereu deschisă spre un alt nivel, amintesc aici de o parabolă a Mîntuitorului, abil controlată de autor şi complet asumată de narator. Ne aflăm în zona cea mai intensă a cărţii, din punctul de vedere al trăirilor, şi cea mai bogată, din perspectiva semnificaţiilor pe care le propune. Prin puterea solenoidului bătrînului Palamar, naratorul coboară în lumea sarcopţilor de rîie ca să le dea acestora speranţa mîntuirii: „Vei fi mesagerul meu. Te voi trimite la ei cu mesajul meu de izbăvire. Să nu-ţi fie teamă, totul va dura doar cîteva ore aici, tot atîţia ani acolo. Pot transforma […] întreaga fiinţă interioară a unei făpturi omeneşti în trupul unui sarcopt orb, născut şi crescut acolo, în lumea oarbă a galeriilor lui, între mormane de ouă şi dejecţii. Va fi un acarian fără cusur, ales de mine încă din pîntecul mamei sale“.
Nu ştiu cît reuşeşete naratorul să le aducă acarienilor pe lîngă vestea mîntuirii şi legea nouă, cea a iubirii, dar în mod sigur izbuteşte să-şi ofere sieşi această lecţie christică, identificîndu-se doar în primă instanţă cu însuşi Mîntuitorul. Cert este că romanul se încheie într-o atmosferă dantescă, într-o lume în care dragostea reuşise deja să mute sori şi alte stele. Empireul – care a luat locul visurilor şi coşmarurilor năucitoare – rezistă apocalipsei terestre, care face să dispară şi „legiunile de demoni ce ne parazitaseră, ca nişte larve de trichinela, viaţa interioară“. Acolo, în Emipireu (într-o capelă părăsită), naratorul îşi află ultima locuinţă în care va trăi împreună cu cele două Irine, soţia şi fiica: „Acolo, între pereţii ei dărăpănaţi şi-acoperiţi de fresce, ne vom muta, acolo ne vom iubi şi ne vom creşte fetiţa, acolo vom îmbătrîni împreună. Îmi voi împinge, acolo, adînc, capul în apele visului, iar Irina se va topi ca amurgul în pieptul meu. Vom rămîne acolo pentru totdeauna, la adăpost de înspăimîntătoarele stele“.
Riscul diluării şi eficienţa seducţiei
După părerea mea, romanul are însă unele probleme ce derivă toate din diluarea unor idei şi a unei atmosfere care, altfel, prin contragere, ar fi avut un impact şi mai puternic asupra cititorilor. Am fost unul dintre puţinii critici care nu au neglijat importanţa celui de-al treilea volum al Orbitorului. Atunci am fost de acord cu aceia care au scris negativ despre ultima parte a trilogiei doar în privinţa unui singur aspect. M-aş fi bucurat ca acel volum să fie cu aproximativ o sută de pagini mai scurt. La fel şi aici. Poate nu ar fi stricat ca autorul să nu cadă pradă ispitei de a se repeta, chiar dacă aducînd de fiecare dată nuanţe în plus. Ştiu că această obsesie de a se exprima „pe mii de pagini“ este asumată de narator, este motivată prin alte digresiuni ale textului. Totuşi, dincolo de poetica manuscrisului-destin, trebuie avută în vedere şi un fel de pragmatică narativă ce nu ar putea face decît bine textului. Lipsa ei face, din păcate, diferenţa dintre o carte excelentă şi o capodoperă. În ciuda acestui bemol, pe care mi l-am permis acum, pe final, Solenoid este una dintre acele cărţi care, prin seducţie, îşi transformă cititorii în ipostaze ale naratorului. Nu mă refer doar la lectura empatică. Solenoidul nu mai rămîne o bobină goală, ci una supraîncărcată de fantezia tuturor celor care citesc.