În aceste vremuri extrem de tulburi – marcate de recrudescenţa naţionalismelor şi a mişcărilor de extrema dreaptă (cel mai recent fiind marşul tinerilor de extrema dreaptă din Polonia!), şi în particular de ascensiunea teribilă a Frontului Naţional condus de Marine Le Pen, în Franţa (care a ajuns anul acesta în finala prezidenţială) –, juriile celor mai prestigioase premii literare franceze au decis ca premiile acordate să aibă o puternică conotaţie politică: aşa s-a întîmplat, recent, în cazul Premiului Goncourt şi al Premiului Renaudot (o replică a Premiului Goncourt, care se acordă, din 1926, în acelaşi timp şi loc cu acesta din urmă), care au fost atribuite lui Éric Vuillard, pentru L’Ordre du jour (Éditions Actes Sud), respectiv lui Olivier Guez, pentru La Disparition de Josef Mengele (Éditions Grasset). Ar mai fi de spus, tot aici, faptul că, alături de semnificaţia puternic politică a cărţilor premiate (un gest social şi politic a fost şi Premiul Goncourt 2016, acordat tinerei scriitoare franco-marocane Leïla Slimani, recent venite la Bucureşti pentru lansarea traducerii româneşti a romanului său Chanson douce, Gallimard, 2016/Cîntec lin, Pandora M, 2017), mai există o tendinţă recentă în literatura franceză, pe care premiile franceze încep s-o „acrediteze“, aceea a „romanului fără ficţiune“, cum îi spune Pierre Assouline în numărul pe septembrie din Magazine Littéraire – e vorba de un mix între mai multe genuri: roman, anchetă, biografie, mărturie. „Să fie vorba de un laborator inventiv sau de o soluţie facilă?“ – se întreba acolo Assouline; rezerva lui asupra acestui gen hibrid este şi a altor cronicari literari francezi, de altfel.
Cele două cărţi evocate mai sus nu sînt romane propriu-zise, ci naraţiuni (L’Ordre du jour este chiar un „récit“, cum i s-a spus, de puţin peste 100 de pagini) care pornesc de la premise istorice (ambele pleacă de la cel de-Al Doilea Război Mondial) şi ficţionalizează pe parcurs, umplînd „golurile“ istorice şi încercînd să acorde o identitate literară, narativă personajelor istorice majore de care se ocupă. În L’Ordre du jour (roman inclus în mod excepţional pe lista Goncourt, dat fiind că a apărut în primăvară, şi nu toamna, aşa cum cere de obicei regulamentul; apărut, în plus, la editura condusă pînă nu de mult de actuala ministră a Culturii), Éric Vuillard pătrunde în „anticamera“ celui de-Al Doilea Război Mondial, oprindu-se asupra anilor de dinaintea anexării Austriei de către Germania nazistă (Anschluss), în 1938, şi în special asupra zilei de 20 februarie 1933, cînd Herman Goering şi Adolf Hitler, proaspăt cancelar, le cer, într‑o întîlnire istorică, celor 24 de şefi de mari întreprinderi germane să finanţeze campania electorală a partidului nazist la alegerile legislative (ceea ce ei vor face fără să ezite – scenă ficţionalizată cu care debutează cartea).
În La Disparition de Josef Mengele de Olivier Guez (jurnalist şi scenarist, care colaborează, de altfel, şi cu Observator cultural) – carte la care mă voi opri în rîndurile de mai jos –, scriitorul realizează o reconstituire minuţioasă (folosind o documentaţie la fel de minuţioasă) a fugii în America de Sud, după război, a lui Josef Mengele, celebrul „medic de la Auschwitz“, cel care tria evreii, păstrîndu-i în viaţă pentru sinistre experimente medicale pe aşa-zişii „apţi de muncă“, de fapt selectaţi pentru experimentele medicului (în special gemenii) avînd ca scop perpetuarea „rasei ariene“.
Pe jumătate biografie, pe jumătate roman, cartea lui Olivier Guez e scrisă la persoana a III-a, dar cu secvenţe dialogate – în care putem avea acces la vocea/opiniile medicului nazist. Optînd pentru fraza sobră şi pentru naratorul omniscient, Guez încearcă, totuşi, pe alocuri, să pătrundă în interiorul personajului, în intimitatea gîndirii lui. Avem de-a face, astfel, cu secvenţe care ne dezvăluie enormitatea personajului, monstruozitatea lui – dat fiind că el nu s-a căit niciodată, doar şi-a trăit în angoasă şi paranoia exilul forţat în Argentina (Buenos Aires) şi apoi în Brazilia (unde moare, la bătrîneţe, în condiţii neelucidate, dar scăpînd oricum de proces şi de pedeapsă pentru ororile de care s-a făcut vinovat la Auschwitz). Procedeul romanesc e, însă, dus numai pînă la jumătate (autorul rămîne în marginile biografiei, cu atît mai mult cu cît a recrea interiorul unui personaj monstruos ca Mengele e extrem de dificil şi riscant, chiar şi pentru un romancier încercat), stîrnind uneori şi rezervele criticilor (cum se întîmplă în cronica pe care i-o face Alain Dreyfus, în numărul pe octombrie 2017 din Magazine Littéraire).
Arestat de trupele americane în 1945, Mengele a scăpat de închisoare (l-a salvat faptul că refuzase să-şi tatueze simbolul membrilor Waffen SS), şi o vreme a trăit ascuns la o fermă din Bavaria, finanţat de tatăl lui (un mare industriaş); va urma apoi exilul sud‑american: cu ajutorul reţelelor bine puse la punct, ajunge la Buenos Aires, în 1949, sub numele de Helmut Gregor. Urmînd surse bibliografice scrupuloase (indicate la finalul cărţii, printre ele biografia cea mai completă – Mengele: the Complete Story de Gerald L. Posner şi John Ware, Cooper Square Press, 2000), Olivier Guez reconstituie, printre alte detalii, şi „societatea nazistă“ refugiată la Buenos Aires, în Argentina lui Perón cel filonazist (schiţează inclusiv un portret al soţilor Perón şi al ascensiunii lor la putere) – scriitorul se opreşte astfel asupra legăturilor destul de complicate, din timpul şi de la sfîrşitul războiului, dintre dictaturile sud-americane şi nazism, respectiv fascismul european. Apare şi Adolf Eichmann, ridicat în mai 1960 de un comando al Mossadului, la Buenos Aires; deşi Mossadul reuşise să dea, pare-se, şi de urmele lui Mengele, urmăritorii sfîrşesc prin a-l abandona, iar finalul îi va fi, în mod misterios, o moarte accidentală (prin înec), pe o plajă din Brazilia, în 1979.
Iată şi un citat din carte (în traducerea mea), pentru a avea o imagine mai concretă a acestui stil narativ (la persoana a III-a, a naratorului omniscient) ce ţine mai degrabă de biografie ori reportaj decît de romanul propriu‑zis: „La masă cu pilotul erou (Rudel, n.m.), Gregor îşi exaltă propriul trecut de soldat biologic şi nu-i ascunde nimic. Mengele lasă să cadă masca lui Gregor. Medic de formaţie, a avut grijă de corpul rasei şi a protejat comunitatea de luptă. A luptat la Auschwitz împotriva dezintegrării şi a duşmanilor interni, homosexualii şi asocialii; împotriva evreilor, aceşti microbi care, de milenii, lucrează pentru distrugerea umanităţii nordice: trebuiau să fie eradicaţi, prin orice mijloc. El a acţionat ca un om moral. Punîndu-şi toate forţele în serviciul purităţii şi al dezvoltării forţei creative a sîngelui arian, şi-a îndeplinit datoria de membru SS“.
Aş aminti, de asemenea, scena dialogată dinspre finalul cărţii, în care Rolf, fiul lui Mengele, îi face o vizită în Brazilia, pentru a‑l vedea mărturisindu-şi crimele şi căindu-se – dar pleacă de acolo cu convingerea că tatăl lui este „incurabil şi răufăcător, un criminal de război, un criminal împotriva umanităţii, impenitent“. Ca urmare a acestei vizite eşuate, fiul său avocat îşi schimbă numele (cu cel al soţiei) şi cere poporului evreu „să nu-l urască din pricina crimelor făcute de tatăl lui“. Există şi un epilog („Le fantôme“/ „Fantoma“) care, pe de o parte, încearcă să exorcizeze răul încarnat de Mengele (care nu va avea parte de mormînt şi ale cărui oase sînt încredinţate, într-un final, medicinei din Brazilia, în 2016), iar pe de alta, nu încetează să ne pună în gardă, prevenindu-ne în legătură cu memoria scurtă a oamenilor (ce ţine două-trei generaţii, cît supravieţuitorii/ultimii martori ai masacrelor) şi cu natura lor „maleabilă“, ce trebuie privită cu suspiciune: „Neîncredere – exclamă patetic autorul, în ultima frază –, omul e o creatură maleabilă, trebuie să nu ne încredem în oameni“.
Jurnalist şi eseist, autor, printre altele, al cărţii L’impossible retour. Une histoire des juifs en Allemagne depuis 1945 (Flamarion, 2007), Olivier Guez vorbeşte în cartea de faţă despre „memorie, istorie, uitare“ (pentru a-l cita pe Paul Ricoeur) – iar miza lui – ca şi a lui Éric Vuillard (autor mai degrabă de naraţiuni istorice) – este, în primul rînd, una politică; şi apoi una istorică (deşi, aşa cum au spus şi alţi comentatori, exista deja o bibliografie serioasă în privinţa lui Mengele, iar Olivier Guez rafinează sau transformă ficţional informaţiile deja cunoscute). Încă o dată, trăim vremuri dificile şi mizele politice ale literaturii îşi au rostul lor, ca şi mizele politice ale premiilor literare franceze – deşi nu-mi pot reprima regretul că, de doi ani încoace, criteriile socio-politice prevalează asupra celor literare în acordarea acestor premii.
Joi, 9 noiembrie 2017, s-au decernat prestigioasele premii Médicis. Cîștigătorii ediției 2017 sînt:
- Premiul Médicis – Yannick Haenel pentru romanul Tiens ferme ta courrone (Gallimard), în pregătire în colecția „Biblioteca Polirom“, în traducerea lui Laurențiu Malomfălean; volumul va fi lansat la Bookfest 2018.
- Premiul Médicis étranger – Paolo Cognetti, pentru Les huit montagnes (Stock)/ Cei opt munți, colecţia „Biblioteca Polirom“, 2017, traducere de Cerasela Barbone;
- Premiul Médicis essai – Shulem Deen, pentru volumul Celui qui va vers elle ne revient pas (Globe).
Cei opt munți
Cîștigătorul Premiului Médicis étranger 2017, romanul Cei opt munţi de Paolo Cognetti, a apărut de curînd în colecția „Biblioteca Polirom”, în traducerea Ceraselei Barbone. Laureat al Premiului Strega 2017, romanul semnat de Paolo Cognetti a obținut, totodată, Premiul Strega Giovani, acordat în urma votului elevilor între 16 și 18 ani, din 50 de licee din Italia și din străinătate. Romanul a fost vîndut în peste 20 de țări încă înainte de publicare, creînd senzație în lumea editorială.
Pietro e un băieţel de la oraş, solitar şi cam morocănos. Mama munceşte într-un centru de consultanţă familială de la periferie, şi talentul ei este să le poarte de grijă celorlalţi. Tatăl este chimist, un bărbat irascibil şi fascinant, care se întoarce acasă în fiecare seară, de la serviciu, plin de furie. Pe părinţii lui Pietro îi uneşte o pasiune comună: muntele. Cînd descoperă sătucul Grana, la poalele masivului Monte Rosa, simt că au găsit locul potrivit: Pietro va petrece toate verile în locul acela „închis în sus de creste gris-fer şi în jos de o stîncă abruptă care împiedică accesul“, dar traversat de un torent care îl ademeneşte din prima clipă. Şi acolo, aşteptîndu-l, se află Bruno, cu părul lui blond cînepiu şi gîtul ars de soare: de aceeaşi vîrstă cu el, dar, în loc să fie în vacanţă, duce vacile la păscut. Încep astfel veri de explorări şi descoperiri, printre casele abandonate, moară şi cărările mai aspre. Sînt şi anii în care Pietro începe să facă drumeţii cu tatăl lui. Pentru că muntele înseamnă cunoaştere, un adevărat mod de a respira, şi va fi legatul lui testamentar cel mai autentic. O moştenire care, după mulţi ani, îl va reapropia de Bruno.
Paolo Cognetti s‑a născut la Milano, în 1978. A urmat studii de matematică, abandonate în favoarea celor de film. Cititor avid de literatură americană, a debutat cu volumul de povestiri Manuale per ragazze di successo (2004, nominalizat la Premiul Bergamo), urmat de Una cosa piccola che sta per esplodere (2007, distins cu Premiul Settembrini şi Premiul „Renato Fucini“).
Primul său roman, Sofia si veste sempre di nero (2012), a fost nominalizat la Premiul Strega. A mai scris volumele de călătorii New York è una finestra senza tende (2010), Tutte le mie preghiere guardano verso ovest (2014), un jurnal montan (Il ragazzo selvatico, 2014) şi volumul de eseuri A pesca nelle pozze più profonde (2014). (comunicat de presă al Editurii Polirom)