Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Mizerie şi memorie
- 05-02-2013
- Nr. 660
-
Ovidiu ŞIMONCA
- Editorial
- 29 Comentarii
Fac un pariu public cu dl Alex. Ştefănescu. Pun pariu că domnia sa n-a citit nimic din opera lui Norman Manea. Pînă în prezent, de cînd este critic literar, Alex. Ştefănescu n-a scris o cronică la o carte de Norman Manea. Doar imprecaţii. Doar lucruri pe lîngă. Doar glume grosiere şi afirmaţii care nu par ale unui intelectual. Ultima, în Adevărul, din 1 februarie, că Norman Manea ar fi un „scriitor submediocru“. Ce-l îndreptăţeşte pe Alex. Ştefănescu să facă această afirmaţie? În primul rînd, să fi citit cărţile lui Norman Manea. Eu zic că nu le-a citit. Dacă domnul Alex. Ştefănescu poate produce un text despre opera lui Norman Manea, îi vom fi veşnic recunoscători. Domnule Ştefănescu, ţineţi pariul? Dar să nu vă apucaţi acum de lectură! Nu, din fişele de critic literar, din parcurgerea cu minuţiozitate a cărţilor lui Norman Manea (le aveţi într-o serie de autor, realizată de Editura Polirom, începînd cu anul 2008, sper că ştiţi…), arătaţi-ne, vă rog, un articol de critic literar, despre opera lui Norman Manea. Cînd scrii negru pe alb că Norman Manea este un „scriitor submediocru“, asta e o concluzie, în urma multor pagini de lectură, un efort asiduu de interpretare, pe […]
Pentru chestiunea Manea – Steinhardt va recomand articolul din Cultura, recent aparut: http://revistacultura.ro/nou/2013/01/cu-pistolul-sub-perna-n-steinhardt-vazut-de-norman-manea/
Domnule Suceava,
Ca de obicei, rezumati inexact continutul discutiei, impreuna cu propriile Dvs afirmatii. Mi-e foarte greu sa inteleg de ce va amestecati in probleme de istoriografie romaneasca – si cum de nu va sperie tonul condescendent si infatuat in raport cu opera istorica a lui Nicolae Iorga, despre care cei care va citesc raman cu „pretioasele” informatii ca ar fi jucat „un rol important” in timpul primului razboi mondial (evident – NU ca istoric!) si ca… ar fi fost evocat de Lucian Blaga in „Hronicul si Cantecul Varstelor”!
Un mare umanist si filosof al culturii, doctorul Albert Schweitzer, spunea, bazandu-se pe cunostintele sale despre flora africana, dar si despre istoria spirituala a Europei:
„Atunci cand este dezradacinata o padure virgina, nu ramane locul gol, ci in urma ei apar arborii pitici”…
Este o teza parca facuta pentru a ilustra caracterul abordarilor Dvs.
PS Apropo de mesajul Dvs initial, in care tineati sa ma asigurati in cele mai invaluitoare exprimari ca nu e vorba de nicio „campanie”: ati putea sa-mi explicati prin ce coincidentza articolul din numarul curent al Observatorului v-a aparut concomitent cu alte trei pe aceeasi tema?
Așadar afirmația mea din articolul de acum ceva vreme era că volumul „Southeastern Europe in the Middle Ages, 500-1250”, de Florin Curta, Cambridge Univ. Press, 2006, nu citează nici o referință de Nicolae Iorga, dar discută despre moștenirea lui Nicolae Iorga. Pe dumneavoastră această observație v-a deranjat. Aș putea să revin cu o listă de alte referințe recente care tratează istoria românilor și care preferă să nu considere printre referințe anumite lucrări care sunt considerate clasice de alte școli. Nu vă atac (așa cum dumneavoastră o faceți sistematic, probabil crezând că așa ceva ar putea tranșa chestiunea), vă spun doar ceea ce văd când deschid cărțile, vă spun ceea ce văd când accesez unele baze de date. Faptul că un institut al Academiei poartă un anumit nume nu e un argument, ci reprezintă doar transpunerea unei paradigme care domina percepțiile la un moment dat.
@ şimonca
Mulţumesc pentru atenţia dată replicii mele!
Păi tocmai citatele îl trădează pe Manea!
Pe ce se bazează Norman Manea că Steinhardt s-a convertit la creştinismul ortodox sub influenţa legionarilor?
Chiar citatul demonstrează că Manea este supărat Steinhardt că şi-a trădat coreligionarii!
Manea trebuia să se abţină în povestea cu Felix culpa! Trecutul deochiat al lui Eliade era oricum pe cale să apară în presa culturală şi asta a declanşat un scandal de care a profitat literar şi nu numai.
Nu-mi place România reflectată de Norman Manea, este prea tendenţios, prea prezumţios prezentată.
Manea îşi construieşte în Occident o biografie cumva schimbată, a fost victima nevinovată a Holocaustului Transnistrean, dar acum el apare ca depozitarul exclusiv al acestei tragedii.
Dar ştiţi cum este cu literatura şi cu părerile, unora le place cum scriu unii, altora nu, chestie de gust şi receptare!
Eu cred că scriitorii valoroşi în limba română sunt în altă parte şi sunt alţii.
Nu trebuie să fiţi de acord cu mine, pentru că acum avem măcar dreptul să avem opinii diferite, deşi anumiţi paranoici din fruntea statului visează ca doar propriile lor opinii contează şi nu trebuie contrazise.
Nu cred că pentru un cititor profesionist există povești plicticoase, ci numai narațiuni plicticoase. Asta este, în opinia mea, una din diferențele între un cititor profesionist (critic literar) și unul amator. Oricum, cei mai plictisitori sunt criticii care nu pornesc de la o metodă, de la un sistem teoretic în discutarea valorii unei cărți. Înțeleg că „România literară” și „Observator cultural” sunt reviste de popularizare, dar criticii literari trebuie să arate că sunt profesioniști măcar în discuțiile dintre ei. Critica de azi trebuie să-și (re)construiască un sistem de metode, să fie mai logică, dar și mai creativă. Critica impresionistă nu-și mai are rostul într-o lume în care oricine poate publica propria receptare pe un blog și în care găsești mii de recenzii „impresioniste” (unele mai bune decât cele din revistele literare consacrate). Argumentul că doar o astfel de raportare la text place cititorului nu ține. Umberto Eco, de exemplu, are și un sistem teoretic solid construit, dar scrie atractiv. La fel majoritatea unii anglo-saxoni contemporani. Aș vrea să văd mai multe argumente și teorie literară și mai puține orgolii și răfuieli politice.
Cât despre Norman Manea, trebuie să recunoaștem că raportarea sa la Holocaust și Comunism nu aduce nimic nou, nici la nivel expresiv, nici la nivelul cunoașterii, nici la nivel metafizic. Ba chiar mi se pare cam facil să tot apelezi la subiecte mereu sensibile, dar tocite, ca Holocaustul. Totuși, este nedrept să îl numești pe Norman Manea „scriitor submediocru”. Este un scriitor de nivel mediu, care abordează teme accesibile, într-o manieră (uneori prea) accesibilă.
@ joenegut
Va propun sa mergem la text.
Să vedem de ce există o delimitare, o diferenta de perceptie si de traire între Norman Manea și N. Steinhardt.
Norman Manea este – sa-i spunem – mirat de modul de raportare al lui N. Steinhardt la legionari.
Sa vedem cum, sa vedem de ce?
Mai intii, Manea citeaza din N. Steinhardt, despre evreii care paraseau Romania, in 1958.
E un amplu citat din Steinhardt, despre plecarea evreilor din Romania comunista, citat inclus in “Intoarcerea huliganului”:
“Gestul acesta al scoaterii pașaportului din buzunar are intr-însul ceva de truc, de scamatorie, de pehlivan. Sau de copil odios, rîzgîiat. Nu ma mai joc. Îi bagi pe toți în horă, îi ațiți, tocmești lăutarii, încingi petrecerea, strigăturile de la tine vin, ești cu ei, – și-i lași baltă, mască, țuț. Adio. Plecăm. Șiretlicul, escrocheria, trișarea, păcăleala. Oamenii cu scaun la cap sînt scîrbițI – unii zimbesc. Oamenii mai simpli sînt cuprinși de o pică, rîcă, o ciudă, cu sorți de lungă durată (N. Steinhardt citat de Norman Manea, în “Intoarcerea huliganului”)
Acum, rîndurile lui Manea despre N. Steinhardt:
“Arestat în 1960, împreună cu un grup de intelectuali amici, acuzați de «uneltire contra ordinii sociale» și condamnat la 12 ani de muncă silnică, 7 ani de degradare civilă și confiscarea averii personale, evreul Steinhardt avea să aibă revelația eroismului legionarilor, întemnițați și ei pentru «uneltiri», deși mai puțin intelectuale, simultan cu revelația creștinismului, a botezului întru Isus. Volumul său „Jurnalul fericirii”, relatînd experiența carcerei șI fericirea convertirii avea să devină, după 1989, un soi de canonic best-seller al elitei cititorilor români, și nu doar al acesteia, din perioada post și anticomunistă de după 1989.
Reacția mea față de evreii și neevreii care părăseau România avea o mai modestă și tăinuită iritare. În pubertate avusesem cu totul alte visuri decît băiatul evreu Nicu Steinhardt, care se vedea salvatorul Eroului său, Corneliu Codreanu, Căpitanul Gărzii de fier antisemite, evaluam altfel consecințele eroicei «logodne cu Moartea», promovată de legionari: „Inițierea” mea fusese altceva decît o mistică logodnă cu transcendența șI nu aș fi fost, probabil, în stare, nici măcar în temniță, să cer iertare unui legionar pentru că sînt evreu… ca proaspătul creștin-ortodox Nicu Steinhardt.
(…)
Ceva mă apropia, evident, de arțagul lui N. Steinhardt, deși diferențele erau mari și de netrecut. O dubioasă conecție, de vreme ce calitatea de român nu mi se părea, ca exaltatului Steinhardt, certificatul de apartenență la cel mai blind și creștin popor al planetei, ci un dat, nici mai bun, nici mai rău ca altul. Nu aveam slăbiciuni pentru românii sau francezii sau paraguayenii sau cambodgienii «transfigurați». Lipsit de fericirea credinței religioase, ca și de pateticul naționalism al convertitului, îmi puteam permite să consider că cei care își schimbă țara nu sînt cu nimic mai răi decît cei care își schimbă credința. Nu, nu aș cere iertare legionarului care ar fi trebuit, el, să îngenuncheze, pentru iertare, în fața evreului.
Condescendență față de bieții coreligionari, înșiruiți la cozile evadării, dispreț față de luciditatea lor? Așa cum evreul creștin și literat Steinhardt își apăra spasmodic himerele, mi le apărau și eu, evreu agnostic și literat în devenire. Nu religia și naționalismul mă țineau în România, ci limba și himerele pe care mi le furniza. Și nu doar atît, desigur, biografia toată, bună-rea, a căror esență erau. “
Norman Manea, “Intoarcerea huliganului’, Editura Polirom, 2008, pp. 178-179-180
Am citit cu interes atât articolul cât şi opiniile cititorilor. Domnule Şimonca mărturisesc că nu vă împărtăşesc entuziasmul pentru opera lui Norman Manea. Unul din motive este al declaraţiilor cel puţin neghioabe din „Întoarcerea huliganului „şi repetate într-una din cărţile de interviuri la adresa evreului exemplar, monahului şi scriitorului N. Steinhardt. Norman Manea trebuia să pregete înainte de a se apuca să facă astfel de nerozii!
Despre Alex Ştefănescu am să vă relatez o gugumănie debitată la Gaudeamus. Fiind „catindat” s-a simţit dator să-şi prezinte programul politic la alegerile ce va să vină. Aşa că a spus că va milita în viitorul Parlament (unde nu s-a ales) pentru respectarea limbii române ca să nu mai fie vorbită precum Crin Antonescu limba engleză! Acum, dacă Alex Ştefănescu milita pentru respectarea în Parlament a limbii engleze era în regulă! Dar întâmplarea face că Antonescu, în pofida multor defecte criticate cu multă astuţie de adversari are o mare calitate, este probabil cel mai bun vorbitor de limbă română din Parlament, fără a face uz de cacofonicul „ca şi”! Dacă tot căuta deficienţi ai limbii noastre materne putea găsi chiar în familia celui căruia îşi doreşte să devină bodygard, familie plină de succesuri…..
Stimată doamnă, nu oricine nu agreează un scriitor de origine evreiască e antisemit. Zău, mai multă reținere n-ar strica.
Comentariile alăturate nu arată decît vederile diferite ale diferiţilor critici. Nu cred că e un capăt de ţară, însă răfuielile, chiar şi elegante, nu aduc nimic bun. Mai ales la un subsol de text.
Domnule Suceava,
Afirmatia prin care ati redus intreaga noastra istoriografie de dinainte de 1945 la statutul de simple instrumente ale unei actiuni politice „locale” (de combatere a tezelor istoricilor „maghiari, rusi sau bulgari”) nu avea NICIO LEGATURA cu „chestiunea citarilor lui Nicolae Iorga”.
Instrumentele de tip „Web of science” servesc pentru cuantificarea contributiilor stiintifice curente ale unor persoane in viata, nicidecum pentru a trage concluzii asupra valorii unor Mommsen, Gibbon sau Iorga.
In ce-l priveste pe acesta din urma, a reduce evaluarea rolului sau intemeietor in constituirea scolii istoriografice romanesti la contabilizarea citarilor din nu stiu ce banca de date este o dovada ametitoare de orbire morala SI stiintifica – ce-i drept in deplin acord cu orbirea generala fatza de valorile trecutului si nihilismul cinic atat de prizat de un public a carui ignorantza nu este egalata decat de lipsa lui de cultura a sentimentelor care-l deosebesc de restul fapturilor regnului animal.
Este complet fals (v. Arhiva OC) ca in discutia de acum cateva n-ati fi incercat sa raspundeti obiectiilor pe care vi le-am adus la momentul respectiv. Fara raspuns au ramas doar cele doua intrebari, la care poate veti consimti sa raspundeti acum:
1. Ati citit discursul unui anume Gheorghe Bratianu, intitulat „Nicolae Iorga – Istoric al Românilor”?
2. Ati auzit ca Academia Română are un Institut de Istorie purtand numele acestui savant?
PS Pentru cei incapabili sa urmareasca altfel de argumente decat cele pur cantitative, mentionez ca in baza de date JSTOR numele „Iorga” este citat in 995 de articole, iar cel indicat pentru comparatie de Dvs, „Mommsen” – in 26 030 de articole. Daca tinem seama de raportul dintre interesul pentru istoria Romei versus interesul pentru istoria românilor – nu rezulta si de aici ca Iorga a fost, din toate punctele de vedere, un Mommsen al acestei ultime discipline?
Nu-i o SURPRIZA pentru mine atitudinea domnului Alexandru Stefanescu ; a mai fost odata simtita IDIOSINGRAZIA domniei sale pentru evrei. Numai cand imi aduc aminte de „razboiul” dus cu regretatul scriitor Shaul Carmel- fost presedinte al Asociatiei Scriitorilor Romani din Israel- si-mi este destul sa-l recunosc pe „fala culturii romanesti” domnul Alexandru Stefanescu !
Lasa-te de POLITICA domnule Stefanescu. CULTURA UNESTE-POLITICA DEZBINA. ! Aduci numai dezavantaje culturii romanesti.
Liana Saxone-Horodi
pictor si publicist
Dragă Domnule Mihnea Moroianu,
Așadar acum nu mai discutăm despre receptarea literaturii lui Norman Manea, ci revenim la o chestiune de acum câteva luni. Atunci nu v-am răspuns pentru că nu m-am simțit confortabil cu tonul intervenției dumneavoastră, căruia nu i-am răspuns nici atunci și nu o voi face nici acum. Mă bucur că vă amintiți discuția, probabil vă amintiți și de ce nu am continuat. Vă asigur că am urmărit și studiat vreme de mai mulți ani ce se petrece azi cu receptarea operei istorice a lui Nicolae Iorga. De ce nu este el citat întotdeauna de unii dintre specialiștii care discută probleme pe care și Nicolae Iorga le-a discutat atunci? De ce, în unele baze de date de azi, nu regăsim opera lui reflectată în același fel ca și opera clasică a lui Edward Gibbon sau Theodor Mommsen? Am discutat la un moment dat cu un coleg istoric și am încercat să-mi clarific pentru mine aceste chestiuni înainte de a scrie fraza care atunci cred că a reținut atenția dvs. și despre care acum vă pot asigura că nu reprezintă o scăpare de condei. Iată despre ce este vorba: istoricii nu se împiedică să citească în limbi de circulație redusă. Dacă cineva are o operă importantă în română, dacă aceea e sursa, ea va fi citată de către un istoric. Problema nu este limba. Istoricii citează pe cel care a făcut prima descoperire, prima cercetare, sau cel care a oferit prima interpretare de un anume fel. Sunt multe motive care fac ca unele opere să fie citate și interpretate și azi, și mai cu seamă unde apar aceste citări. În alte cazuri, unii autori foarte interesanți au lăsat o moștenire importantă de opere de sinteză care nu reprezintă numaidecât lucrarea primordială de cercetare, și probabil nu reprezintă principala sursă care ar trebui citată. Astfel, Nicolae Iorga are 62 de citări în Web of Science, cu marea lor majoritate în reviste publicate în România. Raportul dintre citările din reviste românești față de revistele publicate de alte școli de istorie ar putea fi un cuantificator al receptării actuale. Nu am dorit atunci să vă ofer cuantificări (mai sunt și altele) pentru că s-ar fi putut întâmpla să nu vă placă unele nuanțe ale concluziilor. Firește, acești cuantificatori nu sunt totul. Pentru cultura română, Nicolae Iorga reprezintă enorm, pentru că el a fost un simbol, nu doar un istoric. Rolul lui în perioada primului război mondial a fost important. Ne amintim cum îl evocă Lucian Blaga în \”Hronicul și cântecul vârstelor\”. Iar sfârșitul lui tragic, prevăzut în \”A fost tăind un brad bătrân\” e imposibil să nu ne emoționeze. Sunt, astfel, multe feluri de a ne raporta la memoria lui Nicolae Iorga. Dar asta nu înseamnă că nu putem să reflectăm critic asupra faptului că istoria a servit ca argument politic în anumite momente când imperiile se prăbușeau în sud-estul Europei. Probabil e dificil azi pentru unii specialiști din afara României să prelucreze informații scrise acum o sută de ani și să discute cu aceste referințe, atunci când au și alte informații, cercetări de natură mai recentă, la dispoziție. Sper că acum v-am oferit câteva dintre detaliile incorporate în punctul meu de vedere și vă asigur că voi citi cu interes orice punct de vedere care să înfățișeze percepții diferite asupra acestei chestiuni importante.
Domnule Suceava,
Am luat nota de argumentele Dvs, care nu m-au convins.
Asta poate si fiindca mi-era inca mult prea vie amintirea discutiei purtate pe marginea articolului „Partea tainica a istoriei” (OC, nr 626/2012), unde in calitate de simplu ‘amator de istorie’, afirmati, cu referire explicita la Nicolae Iorga:
„În diverse perioade ale României moderne, s-au scris cărți de istorie nu pentru a se prezenta științific faptele trecutului, ci pentru a se combate istoriografia maghiară, rusă, bulgară sau a altor puteri.”
Situatie in care nu ma pot opri sa va pun urmatoarea
„intrebare naiva”: Cine gasiti ca este mai lipsit de respect si in ultima instanta mai penibil – un critic literar care contesta valoarea unui autor neomologat inca de istoria literara, sau un matematician si romancier care expediaza printr-o astfel de fraza impresionista patrimoniul istoriografiei noastre „clasice” in genere, si in particular pe cel mai stralucit dintre reprezentantii ei de mult intrati in legenda?
Sau cum parcă ideologia ne-ar dirija permanent doctrinar
A discuta despre UN SUBIECT, cu rol important în contextul actual românesc, este Absolut Esenţial Necesar. “Tismăneanu”, “Alex. Ştefănescu vs. Norman Manea”, “Norman Manea” (şi altele şi altele) NU sînt, pe departe, ANTI-nomii ale Dialogului Firesc.
În altă ordine de idei, Oare cine a introdus interpretarea PEIORATIVĂ a termenului atît de hulit “ANTI”, acest prefix atît de schimonosit în mod gregar deviaţionist întreţinînd permanent o deschisă vie diversiune, Oare Cine ?
Domnul Bogdan Suceavă subliniază coerent şi eficient Necesitatea Discuţiei Esenţa Dialogului, eu adăugînd, oricît de anapoda şi absurd ar putea părea uneori, indiferent de limitele bunului simţ, atinse şi chiar depăşite. Chiar şi excesele sînt de cele mai multe ori pilduitoare (pentru că adesea, “replica” cea bună, nu întîrzie )
Cît despre calitatea dialogului este o altă poveste. Educaţia şi timpul o vor ameliora, aici va dura mai mult, noi fiind veşnic într-o “tranziţie” benefică, zic unii.
Importantă există Deschiderea şi Lipsa Cenzuri-Cenzurărilor de tip doctrinar-ideologic.
Curaj, entuziasme şi Bun-Simţ !
Aceasta nu este în nici un caz o campanie anti-Alex. Ștefănescu sau anti-altcineva. În nici un caz, dați-mi voie să insist asupra acestei nuanțe. Discutăm aserțiuni independente și analizăm valoarea de adevăr a fiecărei afirmații. Eu, cel puțin, nu discut persoane, ci discut idei. Speranța mea e că avem de-a face cu o discuție deschisă, pe care eu o văd abia la începutul ei. Discutăm între noi și nu cred că cineva își propune să „termine” pe cineva prin dialog. Admit că e posibil să greșesc în unele dintre aprecierile mele și mi-aș dori să învăț din această discuție; învăț atunci când accept argumentele altcuiva, când le înțeleg și văd că argumentele mele conțineau o lacună. Nu am nici o problemă să-l contrazic pe Ovidiu Șimonca, pe dvs. sau pe oricine altcineva, și regret că „România literară” nu dă dovadă de același curaj intelectual și nu deschide un forum similar. (Asta apropo de remarca dlui Ștefănescu de mai sus. Evident că dl Ștefănescu poate să joace fair-play.) Abia din interacțiunea aceasta asupra ideilor unde există ceva tensiune avem șansa să aflăm câte ceva despre validitatea reflecțiilor noastre. Nu cred că scopul nostru în viață ar trebui să fie bucuria solitară ce trebuie că urmează unui monolog rece, pogorât din amvon, eventual pigmentat cu ironii „superioare” despre cât de incapabili sunt alții să creeze producțiuni care să fie pe gustul nostru. Adevărata interacțiune se măsoară exact acolo unde schimbăm idei despre lucrurile asupra cărora nu cădem de acord imediat. Cum altfel să înțelegem realitatea zilei de azi dacă nu ascultăm ce ni se spune despre subiectele pe care noi alegem să le abordăm?
Aveti alta propunere, stimate colectionar de pietre pretioase?
Am citit comentariile şi nu mă pot abţine să râd în hohote.
Constat că v-a cam pierit graiul,magister executor ! Nu prea e de glumit cu \\\”plicticosii\\\” ăştia,şi-atunci e musai să ne retragem sub carapacea noastră.Bună stategie,bună tactică ! Felicitări,monşerule ! Eşti imbatabil !
Experienţa estivală a învrăjbirii la nivel naţional, promovate cu bună ştiinţă între cele două tabere pro- şi antiprezidenţiale nu ne-a fost suficientă.
Iată că o regăsim acum, cultivată la nivelul polemicelor “culturale”, metamorfozată în mini-campanii pro- şi anti- Tismăneanu, pro- şi anti-Norman Manea, pro şi anti-Alex Ştefănescu. Iar invitaţiile la desfiinţarea morală a adversarului acţionează fără greş, sporind exponenţial, dacă nu şi tirajele propriu zise, în orice caz numărul comentatorilor doritori să denunţe “impostura”, “mediocritatea”, “atacurile imunde” etc., etc.
Câtă eleganţă, fair play şi stăpânire de sine!… Ce perspective încurajatoare se deschid pentru evoluţia gustului autorilor şi al publicului lor!
Imi place enorm tot ce spuneti .
Chiar si ignorarea penibilei (nici nu stiu cum s-o numesc altfel) pretentii a lui alex stefeanescu a unui spatiu „in fiecare numar” al revistei – e o atitudine augusta. demontarea „logicii” stefanesciene – daca exista vreuna – e perfecta. Sunteti minunat , stimate domnule ovidiu Simonca.
La revedere.
Domnule Alex. Stefanescu,
V-am mai spus-o, nu va puneti rabdarea la incercare ca sa ma cititi. Puteti sa n-o faceti. Nu vreau sa fiti atit de chinuit… Inseninati-va! Iar daca leacul inseninarii este necitirea mea, ma bucur ca am contribuit la remontarea dvs.
Insa, altceva vreau sa va spun. Sub aparenta bonomiei, dvs., de fapt, jigniti intruna. Asta nu e nici polemica, nici cronica literara, nici curaj, nici analiza literara, nici eleganta, nici mesaje catre o revista culturala.
Am crezut, initial, ca nu sinteti dvs, ca o holograma se misca bezmetic pe site-ul revistei noastre. O imagine plata, fara suflet, ce bombane incontinent.
Dar, dupa ce am aflat ca va postati productiunile si pe Facebook, m-am lamurit: sinteti chiar dvs. M-as fi dorit sa fiti o holograma. Era o scuza. Plauzibila.
Asa ca: ma declar solidar si cu Norman Manea, si cu Bogdan Suceava, si cu Bedros Horasangian. Cei trei sint – in opinia dvs. – „plicticosi”, „fara legatura cu literatura”, „lipsiti de bun-gust”, care practica o „palavrageala plicticoasa”.
Toti cei trei au tras din greu sa-si intretina familiile, sufletele, existenta, vietile. Nici unul n-a avut o viata de huzur, nici unul nu sta „calare pe statuia Libertatii” (cum ziceti despre Bogdan Suceava) – fumind trabuc si privind agale la vapoare.
Chiar in dimineata aceasta am citit cite o pagina din „Intoarcerea huliganului” de Norman Manea, din „Sala de asteptare” de Bedros Horasangian si din „Noaptea cind cineva a murit pentru tine” de Bogdan Suceava. Le-as putea transcrie, asa, pentru frumusetea acestor pagini, dar la ce bun efortul, cind deja – in opinia dvs. – ei sint deja clasati. N-are rost sa va mai bateti capul sa-i cititi/ recititi si dvs. Nu va plac, e in regula, sinteti liber ca pasarea cerului sa ii respingeti.
Si totusi… Exista in „Intoarcerea huliganului” un capitol intitulat „Periprava, 1958”, cind tatal autorului ajunge in Colonia de Munca Periprava. „Astepta, cu capul plecat, vorbele banale de care avea nevoie. Nu veneau. Ridicase privirea, imi zimbea, copilareste. Ochii rosii, umflati, speriati. Cearcane adinci, vinetii. Buze arse, umflate. Ma asigura ca este sanatos, se descurca. Munca grea, desigur, arsita si praf, dar se descurca. Zimbea, cu gratitudinea acelor orfani fericiti ca si-au regasit parintii si are cine sa-i aiba, din nou, in grija”. E anul 1958. Dupa Transnistria – Periprava.
Alta „plictiseala”, domnule Stefanescu!
Deportarea decisa de Antonescu si colonia de munca din socialism de la Periprava. „Plictiseli” maxime, nu, domnule Alex. Stefanescu?
Citez din „Intoarcerea huliganului”: „Periprava este cea mai sinistra detentie post-stalinista! Mincare putina, porceasca, munca de robi, din zori in amurg, sub urletele sentinelelor. Baraci imputite, supraaglomerate. Norma de metri cubi sapati – barbara! Cei neobisnuiti cu munca fizica sau care nu mai sint tineri se prabusesc chiar acolo, la locul supliciului”.
Cit de „plicticos”…
Sau copilul acela, tinarul, colegul din „Noaptea cind cineva a murit pentru tine”, acela care moare ca un fraier la Revolutie, in 1989, doamne!, domnule Alex. Stefanescu, alta „plictiseala”.
Sau fata aceea care tine jurnal in „Sala de asteptare”… personaj inventat… plasat intr-o istorie autentica… alt plictis, ma bat cu mina peste frunte, cum de nu vad stenahoria…
Sa raminem, fiecare, domnule Stefanescu, cu „plictiselile” noastre! Lumea larga va asteapta, domnule Stefanescu, sa spuneti ce va mai „plictiseste”. N-are rost sa va amestecati cu „plicticosii”, v-ati molipsi, si nu-i bine.
Noi raminem cu „plictisul” si dvs. cu „Emotia”, poate-i mai bine asa…
Mă simt dator să-i transmit doamnei Carmen Mușat și colaboratorilor săi respectul pe care mi-l inspiră prin faptul că publică, fără cenzură, replicile celor care îi contrazic.
Dacă vă citesc pe dv., înseamnă că am destulă răbdare. Despre cărțile lui Norman Manea, pe care le-am citit din obligație profesională, am încercat să scriu atunci când am alcătuit volumul „Cum te poți rata ca scriitor”. Mi-am dat seama, încă o dată (pentru că mai făcusem această constatare înainte de 1989), că sunt scrise silnic, fără talent și cuprind o filozofare amatoristică. Eu aveam nevoie însă pentru volumul meu (subintitulat „cărți proaste”) de altceva și anume nu doar de cărți lipsite de valoare literară, cum sunt cele ale lui Norman Manea, ci de cărți ridicole, pline de umor involuntar. Cărțile lui Norman Manea sunt plicticoase și atât, nu te poți amuza pe seama lor.
Dacă îmi puneți la dispoziție o pagină de revistă săptămânal în „Observator cultural”, pot să analizez câte o carte a lui Norman Manea în fiecare număr și să explic de ce n-are nicio legătură cu literatura.
… printre care si ultima referinta care il califica demn de premiul Nobel
dsgdfg
http://www.lexpress.fr/culture/livre/bucarest-new-york-le-double-exil_977800.html?xtmc=Manea&xtcr=2
—————————-
http://www.lexpress.fr/culture/livre/l-enveloppe-noire_830359.html?xtmc=Manea&xtcr=3
————————–
http://www.lexpress.fr/culture/livre/l-heure-exacte-et-autres-nouvelles_812982.html?xtmc=Manea&xtcr=5
———————–
http://www.lexpress.fr/culture/livre/7-italique-le-retour-du-hooligan-italique_811833.html?xtmc=Manea&xtcr=7
http://www.lexpress.fr/culture/livre/manea-une-oeuvre-digne-du-nobel_810725.html?xtmc=Manea&xtcr=11
http://www.telerama.fr/livres/norman-manea-le-retour-du-hooligan,15947.php
——————————–
http://www.evene.fr/celebre/biographie/norman-manea-23175.php
… tineti pariul, domnule Stefanescu? Ne aratati o cronica deja aparuta la o carte de Norman Manea, pe care ati scris-o dvs.? Sau puteti scrie acum o cronica, pe baza lecturilor dvs. din Norman Manea? Lasati-ma pe mine deoparte. Buna sau rea, competenta sau nu, eu am scris chiar in „Observator cultural” despre „Intoarcerea huliganului”, la momentul aparitiei, in septembrie 2003.
Dar dvs.? Pentru cititori: va rog si sa va invit sa faceti o cronica. O cronica la o carte de Norman Manea! Va cer prea mult?
Pina acum, „competentele” dvs. de critic literar n-au fost folosite in aceasta directie. Am tot citit comentarii „pe linga”. Dar o cronica, domnule Stefanescu, oare n-ar fi timpul sa produceti o cronica? Pentru cititori. Pentru noi, astia, care il pretuim pe Norman Manea pentru cartile sale. Pentru Philip Roth care scrie elogios despre Norman Manea. Pentru memoria lui Heinrich Boll care a fost entuziasmat cind a citit (da, da, sint si unii care citesc, chiar in Vest…) in traducere germana nuvela „Biografia robot”. Pentru cei care, din Germania pina in Franta si Statele Unite, au scris la superlativ despre volumul de nuvele „Fericirea obligatorie” (o carte despre comunism, o gasiti in seria de autor de la Polirom). Pentru memoria lui Matei Calinescu, care a semnat postfetele la „Plicul negru” si la „Intoarcerea huliganului”. Pentru Claudio Magris, care l-a citit si a scris despre Norman Manea? Pentru memoria lui Octavio Paz, care l-a citit si a scris despre Norman Manea?
Pentru toti acestia, n-ar trebui sa scrieti si dvs. o cronica? Din respect pentru toti acesti oameni, care au citit opera lui Norman Manea, n-ar trebui sa va aratati „competentele” (imprumut termenul dvs.) de critic literar?
Ce surpriză! Ovidiu Șimonca are și competență de critic literar!
In primul rind despre V. Tismaneanu. I-au trebuit niste ani sa inteleaga anul 1984 al lui Orwell. Mai bine zis, trei ani, din 1981. Pina atunci s-a descurcat si el, ca altii, intr-un regim totalitar.
In al doilea rind, Norman Manea este un scriitor bun. Se bucura de o critica buna si cind traia in Romania si scria in limba romana. Dar ca si Hertha Muller, care a scris doar despre Romania in germana, nu atinge coarda sensibila a fostilor compatrioti.
In al treilea rind, Alex Stefanescu este un sentimental ce se dedubleaza prin ironie. Rautatile lui sunt de fiecare data gratuite, adica benigne.
In al patrulea rind, comunismul nu a venit de nicaieri si nici n-a existat in virtutea inertiei.
In fine, in al cincilea rind, articolul lui R.C. Cristea nu este tendentios, ci doar construit pe un suport incomod la adresa personajului respectiv.
Alex Ştefănescu a fost dintru început antimodel de critic literar. Nu-i nedrept că are viaţă lungă dar e că vîrsta nivelează pînă la deformare critica literară românească sexagenară şi peste. E invers ca-n Le Cid (la valeur n\\\’attend pas le nombre des annees) de-aceea şi ziceam de antimodel. Lui Alex Ştefănescu, doar vîrsta îi conferă reputaţia – şi vechimea în muncă, desigur, ca oricărui slujbaş submediocru.
Cît despre \\\”recuperarea\\\” integralei operei lui Tismăneanu, bine-ar fi să aveţi dv dreptate, d-le Şimonca. Dar eu, unul, tare mă-ndoiesc că seria din Obs C – care îi este dedicată – porni dintr-o atît de obiectivă aspiraţie.
Aici, ar fi de aplicat reţeta pe care o folosiţi la Alex Ştefănescu – \\\”precedentul\\\”.