Moartea lui Flore, băiatului Floarei

Cînd urci printre dealuri în zori, cu soarele răsărit în spate, cînd încă este răcoare şi roua se usucă, făcînd urcuşul mai uşor şi fără grabă, îţi spui că ziua nu poate fi decît bună, mai ales dacă, spre capăt, te aşteaptă şi un izvor cu apă rece şi limpede. Aşa arată locul; dar totul se schimbă după o perdea de aluni şi de frasini. Zece paşi mai sus, o terasă se deschide spre o muchie împădurită, într-o costişă atît de frumos deschisă spre cer şi spre dealurile din jur, în care nu ai bănui ura, trădarea, murdăria şi crima; dar se găsesc toate, adunate tocmai acolo. Ceea ce s-a petrecut în acea poiană de lîngă Sîngeorz-Băi a murdărit faţa frumoasă a locului, căruia i se spune Prihodiştea – toponim slav, denumind un capăt al urcuşului, dinaintea odihnei. O odihnă care, pentru un tînăr pe numele său Flore, a fost una fără sfîrşit. La Prihodiştea de la Sîngeorz, pe acea culme a frumuseţii şi libertăţii cu care natura ştie să se arate cîteodată, s-a arătat într-un dureros contrast, mai vădit decît oriunde, puterea omului de a se face nimic, de a se pierde pe sine. Aceasta ar fi, mai pe […]