Moartea lui Iulian Vlad și renașterea Securității (I)

Nici o dictatură nu poate supraviețui fără obediența față de dictator a aparatului prin care este supusă populația. Într-o dictatură, populația nu ascultă de bunăvoie, ci de frică. Pe lîngă servilismul nomenclaturii, pe lîngă sicofanții agramați și aroganți, aidoma dictatorului, mai e nevoie și de tehnicieni, adevărata coloană vertebrală care ține în picioare un colos altfel nevertebrat, prin ale cărui vene și terminații nervoase circulă frica, atent pompată și constant întreținută. Și nimic altceva, nici rațiune, nici judecată, nici voință proprie. Doar frica.

Dar o dictatură nu este dictatură numai pentru că se execută fără comentarii, fără crîcnire, fără amînare și de frică orice dispoziție, oricît de aberantă a dictatorului, propovăduită de aparatul politic și pentru că este acceptată de frică de milioanele de supuși, ci pentru că aceste dispoziții încalcă normele elementare de viață ale supușilor. Îi și omoară, dacă e cazul. Sau mor ei, victime colaterale ale unui sistem economic înghețat în ineficiență și lașitate și scăldat, pînă și el, din belșug în frică – „planul“ și îndeplinirea lui luase locul rațiunii. Nu mai vorbim despre libertate, anulată din start, despre dreptul de a circula, de a avea o viață privată și de a trăi în limitele decente, de a avea o viață spirituală proprie. Putem vorbi, în ultimii ani ai lui Nicolae Ceaușescu, chiar despre anularea dreptului la viață, care le era răpit, prin condiții mizere, miilor de orfani din casele de copii, bătrînilor din azilele de bătrîni, le era răpit pensionarilor cu trei lei de la ceapeuri sau muncitorilor cu șase sute, din cartierele cenușii, încremenite în muncă și frig ale orașelor, le era răpit muribunzilor pe paturile de spitale, unde epidemiile de gripă se tratau cu piramidon. Pentru un tomograf la Fundeni, pînă și primii secretari așteptau pe listă. Putem vorbi despre cenușiul și sărăcia cotidiană, despre muncă duminica și rație la fel, în toate zilele săptămînii, și ședințe, plenare, tabele. Despre faptul că, în fiecare an, mașinile de scris se înregistrau obligatoriu, de către proprietari, la Miliție, la Serviciul Arme și Muniții (am avut și eu o mașină de scris și, în urmă cu patruzeci de ani, cînd eram în clasa a XI-a, aceasta a fost prima mea „vizită“ într-un birou de Miliție). Despre cele două ore cu tovarășul la televizor, singurele în care nu se întrerupea curentul și mai curgea apă la bloc, ca să stăm acasă și să‑l vedem pe Nicolae Ceaușescu.

*

Cum de suportam toate acestea, în același timp preamărindu-l pe dictator? Are cineva curajul să spună, fără să mintă, că i-a plăcut? Răspunsul este simplu. Suportam de frică. De cine ne era frică, în 1987, în 1988, în 1989, pînă la Congresul al XIV-lea, de la care așteptam o minune, ca tocmai ei, activiștii partidului, ceceul, să ne scape de dictator? De ce nu s-a întîmplat minunea, de ce au rămas lingăi pînă în ultima clipă, de ce le era pînă și lor frică? Răspunsul este la fel de simplu: le era frică de Securitate. De cine era condus Securitatea? De Iulian Vlad. Eu cred (sau vreau, totuși, să mai cred) că aceia care au jelit, și mai mulți în privat decît au făcut-o neașteptat de mulți public, moartea lui Iulian Vlad, consideră totuși și ei că regimul comunist, mai ales al lui Ceaușescu și mai ales în ultimii săi ani, a fost o dictatură. Dacă nu, e greu să mă facă să înțeleg de ce nu puteam sta și atunci, ca acum, confortabil într‑un fotoliu, scriind tot ce cred eu despre regim, fără să-mi fie frică? Atunci, nici nu îndrăzneam să cred că aș putea să scriu vreodată altceva decît poezii, nici acelea publicabile. Așa încît ne aflăm în fața unui paradox. Se reconsideră public fostul șef al Securității. Să înțelegem, deci, că urmează cea a regimului comunist și, finalmente, de ce nu, reabilitarea publică a lui Ceaușescu?

Este drept că nomenclatura partidului este cea care l-a susținut pînă la capăt pe Ceauşescu și servilismul ei a jucat un rol determinant în supraviețuirea dictaturii sale, dincolo de limitele logicii economice, sociale și politice ale acelui timp. Dar pînă și Nicolae Ceaușescu, în pros­tia pe care ne place să i-o atribuim acum, și-a dat seama că inclusiv poziția lui în acel sistem de putere comunist depindea în mod e­sențial de loialitatea Securității. O loialitate personală, arătată în mod direct lui, o loialitate față de el, căci aceea față de regim era în „fișa postului“ de la înființarea Securității, pentru fiecare cadru al instituției. Nu loialitatea față de țară, cum le place să se amăgească foștilor securiști și informatorilor, ci față de regim – căci în nici un document din catralioanele care se află în arhivele CNSAS nu apare, consemnat în pixul vreunui securist, cuvîntul patrie și peste tot este vorba despre „regimul democrat popular“ și, mai tîrziu, despre „orînduirea socialistă“. Iar spre sfîrșit, exact în vremea în care Iulian Vlad a ajuns în fruntea Securității, principalul obiectiv pe care Securitatea îl apăra și care apare ca atare în documente devenise unul denumit astfel: „înalte personalități de partid și de Stat“. Este vorba despre loialitatea de care vorbeam mai sus, direct față de Ceaușescu. O loialitate răsplătită pe măsură. Deși aveau același grad, nu se puteau compara statutul și veniturile unui căpitan de Securitate cu acelea ale unuia din Armată, trimis la depănușat porumb, și nici măcar cu ale unui căpitan de Miliție, care fugărea prin gări țăranii veniți să cumpere pîinea de la oraș. Nu trebuie să intru în amănunte, sînt lucruri arhicunoscute.

*

Pe măsură ce sistemul devenise mai șubred, țara mai săracă și Ceauşescu mai ambițios, supraviețuirea unui regim deja paralizat era bazată aproape exclusiv pe frică. Inclusiv frica de propria lui moarte (probabil că nu se gîndea la cea fizică, dar cu siguranță la cea a puterii lui, ceea ce pentru Nicolae Ceaușescu era aproape tot una), care a făcut ca pentru dictator dependența de Securitate să fie un act vital. Funcționarea aparatului de represiune și mai ales loialitatea lui erau mai presus de toate necesare în menţinerea stăpînirii lui și ele i-au fost asigurate de numirea unui prieten adevărat, Tudor Postelnicu, a cărui fidelitate nu mai trebuia probată, în fruntea Ministerului de Interne. Locul din fruntea Securității a fost lăsat liber de Postelnicu la 3 octombrie 1987, în acest post și în poziţia de ministru secretar de Stat în MI şi şef al Departamentului Securității Statului fiind numit generalul‑colonel Iulian Vlad. Criteriul fidelității față de regim îl dovedise și acesta din plin. Iulian Vlad a fost ofițer de Securitate de carieră – adică, așa cum mai erau definiți securiștii în nomenclatorul de func­ții al regimului comunist, „activist de partid cu însărcinări speciale“. Începîndu-și cariera ca ofițer de cadre în Securitate la finele anilor ʼ50, deci îngrijindu-se de asigurarea loialității aparatului represiv față de regim și de îndeplinirea misiunii sale ca „tăiș al sabiei în lupta de clasă“ (o altă definiție, cu care Securitatea se autointitulase, validă cînd intrase în aparat), Iulian Vlad a ajuns, la finele anilor ’70, chiar cadristul-șef al instituției, ocupîndu-se inclusiv de pregătirea celor nou-intrați în Securitate, ajungînd în 1977, anul cutremurului și anul „mișcării Goma“, general-maior. Era ministru adjunct la Interne încă din 1984, deci de la începuturile „strîngerii șurubului“, Ceaușescu îl selectase dintre cei pe a cărui loialitate știa că poate conta.

Aceasta s-a întîmplat, după cum o dovedesc documentele de arhivă, după „informarea promptă“ pe care Iulian Vlad a făcut-o cu privire la pericolul „mișcării transcendentale“, sub masca reprimării căreia s-a aflat o acțiune în forță a Securității împotriva intelectualilor. Și s-a dovedit că Nicolae Ceaușescu a avut dreptate. După intelectuali, Iulian Vlad i-a arătat și „tovarășului“, dar și „clasei muncitoare“ ce poate cu prilejul revoltei de la Brașov din 15 noiembrie 1987, cînd Iulian Vlad conducea Securitatea de abia o lună și zece zile, iar două sute de muncitori de la uzina de autocamioane au mărșăluit pînă în centrul orașului, alăturîndu-li-se peste 5.000 de brașoveni, unde, fapt de neimaginat, au dat foc steagurilor partidului. Și mai grav, au dat jos de pe județeana de partid imensul portret al tovarășului Nicolae Ceaușescu. Căruia i-au dat foc. Ceva de necuprins cu mintea unor activiști locali și de la centru ai partidului, dar și pentru aparatul de represiune, incapabil de reacție promptă într-o duminică de sărbătoare (erau alegeri de deputați). Și de o Românie înmărmurită și ea într-o admirație tăcută, nutrind pentru prima dată sentimentul că „se poate“. Replica a fost pe măsură. Inclusiv pe măsura fidelității lui Iulian Vlad față de partid. Față de „înalte personalități de partid și de Stat“. Față de Nicolae Ceaușescu.

*

Iată cum s-a comportat Securitatea cu protestatarii de la Brașov. Cîteva mărturii pe care le-am cules, în vederea unei cărți ce va apărea la Polirom în această toamnă: „M-au pus cu mîna în cătușă în perete și au venit și m-au bătut pe rînd. Care m-a bătut, nu știu. M-au lovit peste urechi, m-au lovit peste ochi, m-au lovit în față. Mi-era frică să vorbesc, că mă‑ntre­bau și mă loveau. Că, ce-am făcut? Unde am fost? Ce-am căutat? Mi-era frică să vorbesc, pentru că pe atunci aveam dantură, și mi-era frică să nu-mi mușc limba. Mi-a fost frică, dar nu vorbeam. M-au terminat din bătaie, nu mai puteam. În afară de asta, m-au luat, m-au pus în genunchi pe scaun-taburet și cu bastonul mi‑au dat la tălpi. M-au desfigurat, m-au terminat complet“ (Gheorghe Banciu). „Pînă la ora 11 seara am dat o singură declaraţie, în care nu recunoşteam nimic. Din momentul acela, s‑a schimbat totul. Au venit alți anchetatori. Aproximativ 10 minute mă băteau la tălpi aşezat în genunchi pe un scaun, după care mă băteau la palme. Primele 30 de lovituri le‑am simţit, după aceea nu mai eram în stare să simt nimic. Aveau un stil aparte de a mă lovi. Îmi luau declaraţia şi mi‑o citeau stînd în capătul celălalt de masă. În felul acesta, eram nevoit să mă întind pentru a semna hîrtia. Celălalt anchetator, aflat în partea cealaltă a mesei, în momentul cînd voiam să semnez, mă lovea în rinichi cu bastonul“ (Ioan Dan). „Ancheta dura 24 de ore din 24. Am nimerit pe mîinile unui anchetator din Argeş, e singurul lucru pe care îl ştiu despre el, n-am cum să-i uit figura, era sadic. Am luat bătaie pentru tot neamul meu. Bătaie la cataramă pentru toate rudele mele, mi-am făcut planul pe familie. Mare lucru n‑au avut ce să scoată de la noi, ei încercau, la momentul acela, să afle dacă mişcarea a fost organizată şi de către cine. Dacă era plănuită cu mult timp înainte, dacă există în spatele ei o organizaţie care ar lupta împotriva intereselor Statului şi Partidului Comunist“ (Marius Nicolăescu). „La Braşov nu primisem nici o palmă, dar cînd am ajuns la Bucureşti, căpitanul mi‑a spus: «La Braşov ai declarat numai ceea ce ţi‑a convenit ţie. Aici o să povesteşti şi despre ţîţa pe care ai supt‑o la mă‑ta!». Şi mi‑a aplicat o lovitură peste urechea dreaptă şi un pumn în stomac rapid, fără să‑mi dau seama, încît atunci am leşinat pentru prima oară în viaţa mea. Mi‑au adus un pahar cu apă şi o pastilă. Pastila am refuzat‑o, m‑am gîndit că ar putea să mă otrăvească. Şi am început să scriu declaraţii pînă la 5 dimineaţa. De la ora 5 nu mai aveau voie să te ţină în anchetă, pentru că se dădea deşteptarea. Am ajuns în celulă, s‑a dat deşteptarea la ora 5.30, m‑am trezit şi mi‑am zis: «Doamne, am visat»^“ (Vasile Anghel). „Nu pot să uit cît o să trăiesc bestialitatea, vorbele, mai ales că era şi o doamnă care m-a torturat acolo. Mă băteau în talpă şi în mijloc. Crunt, ziua şi noaptea cu bastonul de cauciuc, zece zile de nopţi şi chin, am fost nemîncaţi, chinuiţi, nedormiţi, declaraţii după declaraţii. Am fost tratată în mod bestial, cu cele mai josnice cuvinte, afurisită şi curvă unguroaică. Numele anchetatorilor nu le ştiu, dar niciodată, cît trăiesc, n‑am să uit chipurile lor sălbatice“ (Iuliana Biro). „La un moment dat, sună telefonul de pe biroul anchetatorului. Acesta ridică receptorul, vorbeşte cîteva minute şi îmi zice: «Ia uite, bă, nevastă‑mea nu mă crede că sînt la muncă!» A întors telefonul către mine şi a început să mă bată, spunîndu‑mi să urlu. Cînd a ridicat receptorul, se auzea cum femeia rîdea. «Ei, te‑ai convins?» – şi a închis telefonul” (Dănuț Iacob).