GabreaÎn seara de joi, 9 februarie, ne-a părăsit Radu Gabrea, un important regizor româno-german, reprezentant de frunte al aşa-numitei „generaţii ’70” în cinematograful românesc şi reformator meritoriu al industriei cinematografice naţionale din perioada postcomunistă. Pe 20 iunie, ar fi putut împlini opt decenii de viaţă.
Născut în Bucureşti, Radu Bartolomeu Gabrea, fiul lui Iosif Gabrea şi al Mariei Lehrmann, participă la o demonstraţie a studenţilor din Capitală, în sprijinul Revoluţiei ungare din 1956. Ca urmare, este arestat şi anchetat, pentru a petrece apoi nouă luni în „arestul de la Interne“, dintre care şapte luni singur într-o celulă. Eliberat în martie 1957, absolvă mai întîi Institutul de Construcţii din Bucureşti, în 1960, şi lucrează ca inginer constructor, pe şantier, pînă în 1963, cînd decide să renunţe la tot pentru a deveni regizor de film. Absolvă şi Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, în 1968, cînd începe să lucreze la Studioul Cinematografic Bucureşti. În paralel, între 1965 şi 1972, desfăşoară o remarcabilă activitate publicistică în revista Cinema. Debutează în lungmetrajul de ficţiune cu Prea mic pentru un război atît de mare (1969), distins la Festivalul de la Locarno şi selecţionat în secţiunea paralelă canneză „Quinzaine des Réalisateurs“, în 1970. Regizează primul serial românesc de televiziune, Urmărirea, şi documentarul Amintiri bucureştene, apoi revine la ficţiune, cu o adaptare cinematografică a romanului Îngerul a strigat, al lui Fănuş Neagu – Dincolo de nisipuri (1973), film oprit personal de Nicolae Ceauşescu, după o vizionare privată, de la difuzarea în cinematografele româneşti. După un an de luptă cu cenzura comunistă pentru lansarea filmului, atunci cînd Dincolo de nisipuri este şi el selecţionat în „Quinzaine des Réalisateurs“, Radu Gabrea solicită şi obţine paşaport, pentru a-şi însoţi filmul la Cannes, dar rămîne apoi în Republica Federală Germană, unde trăieşte în următoarele două decenii; în ţară, pînă în 1989, numele său nu mai apare în literatura de film.
În RFG, lucrează mai întîi ca inginer, dar revine la cinema cu o adaptare liberă după nuvela caragialiană O făclie de Paşte – Nu te teme, Iacob! (Fürchte dich nicht, Jakob!, 1981). În 1983, este declarat doctor în Comunicaţii Sociale, la Universitatea din Louvain (Belgia), cu teza – apreciată cu magna cum laudae – Werner Herzog şi mistica renană (publicată în franceză, în 1986, teza apare în traducere românească, datorată lui Călin Stănculescu, în 2004). Următorul său film este Un bărbat ca Eva (Ein Mann wie Eva, 1984), prin care îl omagiază pe un alt important cineast german, Reiner Werner Fassbinder, interpretat pe ecran de actriţa Eva Mattes (distinsă de Academia Europeană de Film pentru acest rol). Mai regizează diverse producţii de cinema şi televiziune în Germania, pentru ca, la în anii ’90, să revină în România, unde contribuie decisiv la relansarea cinematografiei, printr-o nouă legislaţie, dar şi prin însemnata sa activitatea de regizor, scenarist, producător şi organizator de evenimente cinematografice.
În 1994, lansează şi în sălile româneşti un film de epocă, adaptare cinematografică a romanului lui Georg Hermann; Rosenemil – O tragică iubire este o coproducţie Germania-Franţa-Elveţia-România, filmată în ţara noastră. Între 1997 şi 1999, este preşedinte al Oficiului Naţional al Cinematografiei (ONC). Intensa sa activitate din această perioadă este încununată de Legea nr. 630 / 230, prima lege profesionistă a cinematografiei româneşti postcomuniste, încă în vigoare. După 2000, realizează, în paralel, lungmetraje de ficţiune şi documentare. Cocoşul decapitat (coproducţie România-Ungaria-Germania-Austria, 2007) şi Mănuşi roşii (2010) transpun pe ecran primele două volume ale apreciatei trilogii romaneşti a pastorului român, de etnie germană, Eginald Schlattner; adaptarea cinematografică a celui de-al treilea roman, Pianul din ceaţă, este ultimul proiect la care lucrează Radu Gabrea. Dintre lungmetrajele de ficţiune ale regizorului, mai merită amintite Călătoria lui Gruber (2009), inspirat de un fragment din Curzio Malaparte, prin care Radu Gabrea devine primul regizor ce abordează, într-un film de cinema, Pogromul de la Iaşi, docudrama Trei zile pînă la Crăciun (Ultimele zile din viaţa Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu, 2012) şi O poveste de dragoste, Lindenfeld (2013), avînd la bază romanul lui Ioan T. Morar. Cîteva dintre documentarele sale notabile, consacrate mai cu seamă identităţii culturale evreieşti, sînt: Struma (2000), Moştenirea lui Goldfaden (2004), Rumenye! Rumenye! (2006), Căutîndu-l pe Schwartz (Rumenye! Rumenye! 2, 2008), Şi s-au dus ca vîntul… Baraşeum, Baraşeum (coregizor Costel Safirman, 2010), Evrei de vînzare (2012) şi Împărăteasa roşie: Viaţa şi aventurile Anei Pauker (2016) – ultimul film finalizat de regizor. În 1996, semnează spectacolul Cui îi e frică de Virginia Woolf? (Edward Albee), la Teatrul Nottara, iar în anul următor montează trei spectacole: Directorul de teatru (operă de Wolfgang Amadeus Mozart), la Opera Comică Bucureşti, La Serva Padrona (intermezzo de Giovanni Battista Pergolesi) şi Maria Callas – La Divina, după Master Class de Terrence McNally (spectacol reluat, într-o nouă montare, dar în aceeaşi regie, la Teatrul Nottara din 2012). Între 2011 şi 2016, organizează evenimentul cinematografic anual Mediaş Central European Film Festival (MeCEFF). Radu Gabrea: Biografia unei opere de Călin Stănculescu (Editura Noi Media Print, Bucureşti, 2012) este, deocamdată, singura carte dedicată cineastului dispărut.
Trupul neînsufleţit al lui Radu Gabrea a fost depus sîmbătă (11 februarie), pentru un ultim omagiu, la Teatrul Nottara, iar în ziua următoare a fost înmormîntat cu onoruri militare la Cimitirul Bellu din Bucureşti. Urmaşii lui Radu Gabrea sînt soţia sa, actriţa Victoria Cociaş (pe care a cunoscut-o la filmările de la Rosenemil şi cu care a colaborat la numeroase proiecte de cinema şi teatru), fiica sa din prima căsătorie, Magdalena Schubert (cu care a semnat scenariile mai multor documentare), precum şi trei nepoţi.