Moartea unui prozator de cursă lungă

Departe de a mă copleşi melancoliile şi amărăciunile care se iţesc în astfel de momente triste, cînd îţi moare un prieten bun, sînt furios. Îmi vine mereu să înjur şi să mă revolt. Tocmai acolo unde nu avem voie să fim supăraţi sau înfuriaţi. Pe viaţă şi pe moarte. Ambele fac parte din viaţă. Şi viaţa, şi moartea fac parte din moarte. Nu le dăm de capăt nici cînd trăim, nici cînd murim.   Prietenul meu Sandu Vlad a murit. Cumva pe neaşteptate, cînd credeam, şi chiar credeam, că lucrurile rele din viaţa lui vor lua o altă turnură. Ne putem aştepta la minuni şi cînd nu mai aşteptăm nimic. Luase Premiul Academiei pentruPloile amare – am fost cu el la Academie, împreună cu Vasile Tolan, pictorul – cartea care îl relansa şi contrazicea bombănelile lui Simuţ, vizavi de scrisul lui. A mai trecut un timp, nu ne-am mai văzut, dar ştiam mereu cîte ceva unul despre altul. Că era vorba de Radu Niciporuc, de Radu Mareş sau de Virgil Podoabă, cu care m-am pomenit vorbind de un An Nou. Nu mai ştiu care. Şi între timp Vlad terminase un nou roman, mi-l dăduse să-l citesc. Nu am apucat să […]