Avalon. Modernitatea românească la Robert Kaplan

Într-un interviu publicat pe site-ul HotNews.ro, în 23 mai 2016, şi realizat de Dan Tapalagă, Robert Kaplan, prezent la Bucureşti, observă: „România are un trecut foarte dificil. Înainte de toate, pentru că a avut o clasă de mijloc foarte redusă. Nu a fost ca în Polonia, Germania sau fosta Cehoslovacie, care aveau o burghezie plină de energie şi foarte numeroasă în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului trecut. Aceasta a fost o ţară de ţărani, în foarte mare măsură. Şi nu poţi avea instituţii guvernamentale puternice, dacă nu ai o clasă de mijloc cu ştiinţă de carte. Oameni care ştiu să citească. Multă vreme nu aţi avut aşa ceva. Apoi, aţi trecut prin aproape o jumătate de veac nu doar de comunism, ci şi de stalinism. Gheorghiu-Dej, Ceauşescu – aceştia au reprezentat un regim mult mai rău decît oricare alt regim din Pactul de la Varşovia. Aşadar, combinaţia de stalinism pe parcursul Războiului Rece şi o lipsă a unei clase de mijloc solide înainte de Războiul Rece au lăsat această ţară la mîna unor instituţii foarte slabe. Lucrurile se făceau după tipar bizantin, otoman. Şi ia mult timp să te lepezi de astfel de obiceiuri. Dar cred că e bine că publicul conştientizează situaţia, că îşi exprimă dorinţa de a nu mai înghiţi astfel de lucruri“.

Recapitulînd analiza succintă a expertului american, reţin că ea porneşte de la con­statări referitoare la structura societăţii, de la punerea în lumină a unor realităţi sociale. Ceea ce îi reţine atenţia este, înainte de toate, precaritatea numerică a burgheziei, a clasei de mijloc româneşti. Rămînînd legată economic de muncile cîmpului şi de creşterea animalelor, lumea românească a continuat să fie, şi în secolele revoluţiei industriale, preponderent rurală. Populaţia tîrgurilor moldoveneşti şi a celor de la sud de Carpaţi, pestriţă din punct de vedere etnic şi cultural (alături de români trăind aici evrei, armeni, greci, germani şi maghiari sau secui), nu a cunoscut nici ea o proliferare şi o dezvoltare economică spectaculoase, în primul rînd din cauza faptului că „oraşul“ românesc nu a beneficiat de imunităţi şi de libertăţi comparabile cu cele occidentale, neputînd fi ferit ast­fel de ingerinţele boierimii avide de cîştig. În fine, la noi nici Biserica nu a luat iniţiativa ctitoririi unor şcoli înalte, aşteptînd ca acest lucru să fie realizat de cîţiva domnitori luminaţi pe la mijlocul secolului al XVII-lea (iniţiativa lui Despot Vodă, în secolul al XVI-lea, a fost destructurată, fiind luată drept eretică, în virtutea credinţei reformate a voievodului şi a profesorilor aduşi în Moldova, ca şi a predării latinei, într-un mediu saturat cultural, deocamdată, de slavonă).

O altă precaritate în lumea rurală majoritară a românilor a fost, mereu, lipsa de educaţie (şi deci de orizont). După Kaplan, unde nu există o populaţie cu ştiinţă de carte, instituţiile Statului nu pot fi puternice. Or, în România interbelică, Anton Golopenţia constata o îngrijorătoare precaritate a educaţiei şi circumscria zone compacte de analfabetism. Comuniştii l-au eradicat, vreme de o jumătate de secol, şi opţiunea populară pentru debarasarea de dictatura roşie vine, paradoxal, şi de aici. Dar ultimele statistici asupra gradului de educaţie al populaţiei – rărite prin emigrare şi printr-o mortalitate mai ridicată decît sporul natural – sînt, iarăşi, alarmante. În toamna lui 2014, România ocupa un ruşinos loc întîi în topul analfabetismului european, căci „6% din populaţia României nu ştie carte. Mai precis peste 250.000 de români nu ştiu nici măcar să se semneze, aceştia trebuie să îşi pună amprenta. Dacă e să urmărim datele finale ale recensămîntului din 2012, acestea arată că 44.2% din români au un nivel foarte scăzut al educaţiei, 44,2% au declarat că sînt la un nivel mediu şi doar 14,4% au studii superioare“.  În condiţiile date, cu o populaţie în continuare precar educată şi cu un spor demografic negativ, românii par pregătiţi pentru o etapă apropiată de reintrare în penumbra istoriei, înainte (cine ştie?!) de a dispărea cu totul. Capabili, pînă acum, să asimileze elementele alogene şi să se reinventeze în chenarele aceleiaşi civilizaţii şi culturi, preponderent orală şi tradiţionalistă, ei par, prin înseşi aceste tendinţe, tot mai departe de solicitările unei epoci de extrem dinamism şi de înaltă tehnologizare, de care lipsa de cunoştinţe şi modestele lor strădanii de a învăţa îi vor despărţi în continuare.

Moştenirea stalinismelor despre care vorbeşte autorul american, gîndindu-se la anii Gh. Gheorghiu-Dej şi la cei, neostalinişti, ai dictaturii lui Ceauşescu, a lăsat, şi ea, urme dificil de şters şi de integrat. Chiar presupunînd că România va produce elite foarte performante intelectual şi politic, realizînd obiective politice benefice pentru ţară, cum se va anihila drastica cezură între lumea analfabetă „de jos“ şi personajele performante „de sus“, în aşa fel încît populaţia noastră să beneficieze măcar mediu, dacă nu maximal, de tot ceea ce au obţinut elitele pe seama ţării?

Astăzi sîntem deja în UE, în parteneriat strategic cu SUA şi avem o creştere economică de circa 4%. Cum se reflectă însă toate acestea în viaţa de zi cu zi şi în standardele de stil de viaţă ale marii majorităţi a cetăţenilor? Nici Statul, nici societatea civilă, nici altcineva nu pare pregătit să facă joncţiunea cu nevoile profunde ale societăţii.