Monologul teroristului; (fara titlu)

Monologul teroristului De mult nu mai paseste bucuria in fata mea. Dac-o aud din cind in cind, se grabeste sa-mi intoarca spatele. Cerul? Cerul se prabuseste ca intr-un mormint. Pamintul? Pe el ma aflu. Il ocup. Si radacinile-mi infig in toate gropile pe care le-am sapat. Totul e-ngaduit. Prin tainica mea mina, ce scuipa-n ceasul fara ocrotire al diminetii, se adinceste groapa si singele ce se prelinge a adormit pe trotuar, dincolo de trup: acum e piatra peste piatra si n-are timp pleoapele-mi sa inchida. Deschid o sticla si sarbatoresc evenimentul printr-un tangou si-un negru crin imi prind la butoniera. Si nu cumva sa credeti ca pot acoperi rusinea cu muntii cei inalti, ori c-as putea sa prelungesc cu fruntea mea impuscatura care-a pocnit precum o coarda rupta de chitara. Un numar unic, ascuns in vizuina. Nu mai sint om in vasta amintire-a altor oameni. Intotdeauna – cum se face oare? – ma vad din spate ori dincolo de voi? O fi pentru ca, precum timpul, n-am odihna. Pesemne pentru ca ei banuiesc ca n-o sa intru-n apa ce se varsa in marea lor. In marea mea talazurile parca ma asteapta doar pentru-a ma respinge. Asa-i. Cind am pasit pe […]