A murit profesorul și academicianul Solomon Marcus

În toamna lui 1980, îmi începeam, temător, studiile de matematică. Singurul profesor din anul I care a intrat în Amfiteatru precedat de faima sa a fost Solomon Marcus. Tot pe-atunci am început să-i citesc regulat tabletele pe care le publica în Viaţa studenţească. Cursul lui a fost unul exemplar pentru un tip de matematică – mult mai tîrziu am înţeles asta – care deja nu se mai practica. Una făcută din pură plăcere, agale, o matematică perfect conştientă de dezvoltarea ei istorică şi de legăturile pe care le-a stabilit, în timp, cu alte domenii, expusă limpede, organic, într-o limbă cultă, aleasă. Mai tîrziu, i-am citit şi cîteva dintre multele articole de analiză reală pe care le scrisese cu ani în urmă – cînd l-am cunoscut eu, profesorul Marcus nu mai făcea, de fapt, cercetare activă în analiză, dar, n-am înţeles niciodată cum, reuşea să fie la curent cu tot ce se lucra, era informat, putea da sfaturi şi îndrumări pertinente. Ei, multe dintre articolele lui de analiză reală erau, sînt încă nişte mici bijuterii.

Scurte, bine scrise, clare, punînd şi rezolvînd o problemă bine circumscrisă, cu demonstraţii ingenioase. Acoperă articolele acestea, publicate în reviste de toate felurile, o arie largă de preocupări, se vede că sînt rodul curiozităţii, al neastîmpărului minţii, şi nu iscate de modă. Un tip de matematică – şi de matematician – care nu-şi mai găseşte locul în lumea de azi, cînd ni se cere să avem programe de cercetare pe ani de zile înainte, să publicăm ritmic şi să vizăm reviste cu anume factor de impact, în care numai cercetări „mainstream“ pot apărea. Încă o dovadă că profesorul Marcus e o singularitate. Sau o dovadă că lucrurile nu merg în direcţia cea mai bună?

Prin tot ce a făcut şi face, prin tot ce a scris şi scrie, profesorul Marcus e un scandal, o palmă dată tuturor celor care cred că, de la o anumită vîrstă, omul trebuie să fie morocănos şi ciufut, indiferent la toate şi preocupat numai de bolile lui. O palmă dată celor care văd cultura umanistă drept un obstacol în calea specializării ştiinţifice şi cultura, în general, drept ceva inutil şi chiar dăunător. O palmă dată tuturor inginerilor care nu ştiu unde se pune o cratimă şi tuturor matematicienilor care n-au mai citit o carte din liceu. Dar e şi un bobîrnac (tăricel) dat en passant literaţilor care n-au habar nici de cele mai elementare noţiuni de ştiinţă. Nu în ultimul rînd, profesorul Marcus îi aruncă într-o cumplită aporie pe mulţi colegi ai lui, ai mei, informaticieni. Profesorul Marcus se consideră matematician, şi aşa îl priveşte, mai toată lumea deşi de multă vreme s-a ocupat mai ales de informatică teoretică şi a condus doctorate în acest domeniu. Cum ies, oare, din impas colegii informaticieni care nu se definesc ca matematicieni, ba, mai mult, se străduiesc să elimine cît mai mult matematica din planurile de învăţămînt ale secţiilor şi facultăţilor de Informatică? E un paradox pe care sper că profesorul îl va dezlega într-o viitoare intervenţie.